Cu cateva zile inainte de venirea Craciunului, micutul om de hartie a luat creionul care se afla langa el pe birou si si-a desenat niste dungi. Acum ca se facuse cu niste genunchi, si-a indoit picioarele si a plecat.
Nu pentru ca i-ar fi fost teama de dezamagiri sau de ce ar presupune sperantele. Ci pur si simplu de dor.
Nu avea chef sa petreaca inca un Craciun plictisitor, nebagat in seama de cadourile de sub brad. De cand cea care l-a decupat s-a facut muierusca, companionii sai deveneau din ce in ce mai previzibili, terni si ingamfati. Seturi de creme gemene ce il impung cu glume ieftine. Bratari si cercei ce clangane pana la exasperare ne'ncetat. Plus parfumuri care reusesc sa acopere mirosul de brad.
-Oh Doamne, dar ce cauta toate astea aici?
Iar ce il indigna cel mai tare pe micutul om de hartie era faptul ca cea care l-a decupat primea toate cadourile astea corecte zambind, multumind, gasind cate un cuvant dragut despre fiecare. Mai sa fie... cum asa??
De parca nu ar fi existat o cineva care si-a luat concediu de la serviciu pentru a-i construi ceva. Si nici un cineva care a colindat Bucurestiul in cautarea unor curti interioare pt a i le arata. Zau asa!
Omuletul de hartie ofta. Cu suficienta putere ca sa fie purtat pana departe. Suficient de departe incat sa gaseasca, la un loc, un catel de stofa ghemotoc, de vreo 5, 6 centimetri. Un pachet de carti de joc. Pentru Popa Prostu'. Manusi tricotate cu ate de gat. Si 2 masinute mici, dar mici de tot. Una rosie care gonea cu viteza pe covoare si participa in tururi spectaculoase ale mesei, sfarsind in urma unor devieri periculoase strivita de-un picior de pat. Si una verde, mai aristo, care mergea lent. Ei, asta nu prea ii placea, dar cand cea rosie se mai pierdea, mergea pt o tura. Si un iepuras serios cunoscut sub numele de Benny.
Asa ca anul acesta omuletul de hartie isi va petrece Craciunul intr-un loc spre care ma indrept si eu chiar acum.
[ Manifest pt cadourile care costa timp, rabdare, atentie sau idei!! :) ]
Imprastiate pe podeaua unui anticariat, am dat peste o gramajoara de carti despre fotbal. Ioan Chirila, Eugen Barbu, Teodor Mazilu (Fotbalul n-a fost creat de diavol ;)) si alti cativa domni. Carti din vremurile acelea, cele care nu sunt astea. Cand exista o anumita forma de dragoste pentru fotbal facuta din rabdare si nerabdare. Chestie ilogica, deci pe deplin dragoste :) Rabdarea aceea de a asculta meciuri la radio si de a citi carti despre fotbal. Si nerabdarea din pauze: stapanita cu greu 15 minute, sporind intre etape si de-a dreptul insuportabila vara si in miez de iarna.
Ai simtit vreodata cat de greu trece iarna cand nu se joaca fotbal? Nici in fata blocului ca iti rupi picioarele si tu asta vrei, sa iti rupi picioarele? cazi o data pe gheata si haaait ala esti dai cu capul si ramai acolo si n-ai parte de fotbal nici la radio sau teve. Stii cat de fara rost poate simti un copil viata fara fotbal? Sau senzatia aceea de inutilitate pe care o capata timpul cand echipa pt care ai niste sentimente e eliminata din cupele europene?
Eu asa mi-am construit copilaria: rabdari puse peste nerabdari pana cand am ajuns la o varsta. Cand privesc lucrurile detasata si oarecum, nitelus doar, amuzata. Cu mai putine emotii. Ca o persoana matura. Si mai rusinos - ca o intelectuala soft! :)
Si cartile alea stateau pe jos la picioarele mele si eu le priveam. M-am aplecat, le-am scuturat nitel de praf si m-am asezat pe jos, cu picioarele puse turceste sub fund. Rasfoindu-le. Si ce mi s-a parut induiosator a fost faptul ca toate aveau ca semn de carte (pus chiar la inceput sau intre capitole) niste bilete de autobuz. Roase, murdare, cartonate. De 40 de bani. A fost asa un sentiment puternic, ca si cand as fi avut acces la intimitatea unui om. A acelui om care a strans acele carti, care a purtat de grija unei echipe, avand niste sentimente. Si totodata o tristete: am dat cu ochii de o intimitate devalorizata si scoasa la iveala.
Mie imi sunt tare dragi obiectele. Gasesc ca e ceva induiosator in a le privi, in a gasi modul in care reusesc sa pastreze o umanitate. O pasiune, o naivitate, o speranta. Si as fi cumparat toate acele carti daca as fi putut sa indur sa ma revad asa cum eram. Inainte sa incep sa pierd.
Acum imi place fotbalul dintr-o anume disperare - imi da convingerea naiva ca mai pot salva ceva din lucrurile pe care deja le-am pierdut. Ca mai pot ajunge acolo, la copilaria mea. Convingere nejustificabila din punct de vedere logic. Dar deh, dragostea... :)
Miercuri in tramvai, din Nabokovul pe care il citeam a cazut la picioarele unui domn un prezervativ. Cel dat gratuit impreuna cu Gazeta Sporturilor. Era semnul meu de carte - de intelectuala hardcore :)
O carte pe care o asteptam de mult. De cand am terminat Impreuna - stii... stateam pe canapea invelita intr-o patura portocalie si am parcurs noaptea si dimineata citind-o. Si faptul ca imi amintesc chestia asta inseamna ceva pentru mine. Uite, am gasit un ceva pe care imi doresc sa-l astept. O persoana care si-a pierdut entuziasmele incet incet, putin obosita si plictisita si nemultumita ... si care gaseste ceva de asteptat. E important, intelegi?
*
AG e una dintre putinele tipe a caror scriitura imi place. Mi-am facut o lista, nu m-am putut abtine. Reuseste sa creeze o singuratate luminoasa in jurul personajelor, iar despre singuratate as tot citi.
*
O halba in care torni bere. Un strat de spuma si apoi berea care da pe dinafara intinzandu-se lipicioasa pe degete, pe pahar, pe tejghea incat iti piere tot cheful sa te mai atingi de halba aia. Scriitura feminina imi place arareori. Sensibilitatea prost dozata, manifesta - asta e ceea ce nu-mi place. Spuma: O idee frumoasa, o captura reusita a unui sentiment si apoi lipsa masurii. Revista Tango.
*
In viata neliterara mie imi plac sensibilitatile timide, usor rusinate. In viata mea neliterara eu nu trec drept o persoana sensibila.
*
Topul meu cu gagici care scriu despre chestiile astea care sunt sentimentele [uite ca nu pot vorbi relaxata despre sentimente, incerc sa par detasata] : Anna Gavalda, Sarah Kane, Miranda July, Melissa Banks, Nicole Krauss.
Atasez aici prima mea poezie, compusa in anul 1990, la varsta de 5 ani si un pic. Varsta mea de aur, cand credeam in utopii si visam sa devin un strasnic REVOLUTIONAR.
Ce copilarie: am avut crezuri si aspiratii politice.
Ei, mai incolo am citit un articol f fain de Roland Barthes despre utopie. Iar Barthes asta m-a tras de urechi si m-a invatat minte. Sa nu mai fiu naiva! Sa nu mai dezvolt teorii! Sa nu mai am parti pris-uri!Si mai ales, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu ma mai infierbant si sa ma agit pentru vreo cauza! A facut asta intr-un mod extrem de delicat, fara a-mi invineti orgoliul.
"Utopia este domeniul dorintei, spre deosebire de Politica, ce este domeniul nevoii. De aici si raporturile paradoxale ce se instaleaza intre cele doua tipuri de discurs: acestea se completeaza, dar nu se inteleg: Nevoia ii reproseaza Dorintei iresponsabilitatea si inutilitatea sa; Dorinta ii reproseaza Nevoii cenzurile sale, forta sa reductiva." [Roland Barthes - L'Utopie]
Acum la discutiile despre politica tac. Sunt prezent-absenta. Ma uit la interlocutor, dar ma gandesc la ale mele. La lucrurile mele marunte si insipide de femeiusca superficiala.
Am gasit aici documentarul realizat de Peter Greenaway in 1983 despre 4 compozitori americani de muzica contemporana (John Cage, Philip Glass, Meredith Monk, Robert Ashley).
*
Oamenii care nu se intalnesc risca sa se uite daca nu se viseaza. Iar eu uneori imi visez oamenii dragi. Vin si se aseaza pe canapea sau calatorim impreuna. Uneori stam la taclale iar uneori tacem. Alteori citesc stiri despre ei, dar asta nu e un indiciu ca imi sunt apropiati, doar i-am visat si pe Florin Calinescu (mort intr-un accident rutier) si pe Mona Musca (infarct) si nu-mi sunt dragi deloc. Acum cativa ani, dupa o pauza de B m-am visat batrana primind o scrisoare care ma anunta ca el, o pasiune trecuta de-a mea, a murit - si asta nu mi-a creat supraanxietati, ceea ce la acea perioada m-a linistit si in viata pe care o duc in afara visului. Saptamana aceasta, acum cateva dimineti, l-am visat pe Peter Greenaway.
Eram intr-o inchisoare clasica - mica si darapanata, fara tavan, aidoma celor din westernuri. Ma ustura ingrozitor ochii de la nisipul purtat de rafalele de vant peste tot prin incapere. Nu este nimic in jur cu exceptia unui televizor mic de bucatarie dat fara sonor astfel ca o plictiseala dezolanta acopera totul. Sunt zile si zile de pustiu fara nimic care sa imi atate atentia. Imi mijesc ochii pentru a ma uita la figurile ce apar la televizor, mereu aceleasi: crainicul in frac se hlizeste la camera, chenare cu intrebari de cultura generala si aceiasi concurenti care deschid gura pentru a raspunde. Ma dor ochii si imi strang din nou pleoapele. Plictiseala care se aduna tot mai multa de la zi la zi. Pentru ca scenariul sa fie complet imi lipseste o cada, simt asta, si mai imi lipseste o persoana care sa stea pe bancuta din apropiere. Sa stea acolo aproape si sa taca odata cu mine. Potrivita unui astfel de loc este doar tacerea si poate cateva priviri discrete aruncate cand si cand.
Intr-o amiaza prind un ziar care zboara. E ros la margini si mucegait si mi-e putin sila sa il miros. Il tin la distanta de fata si dau paginile cu grija. Un titlu mare si o poza care la inceput imi scapa. A murit Peter Greenaway. Ma uit la data 17 sau 27 septembrie 2007 si mi se face putin rau de la tristete.
Dupa ce m-am trezit m-am tot gandit la visul asta si mi-am facut tot felul de griji ca si cand ar fi fost adevarat. Ma gandesc ca intr-o zi tot o sa moara. Ma gandesc: si daca moare si Zholdak, caci si el va muri, eu ce ma fac? E si asta un fel de singuratate, sa nu mai stii pe nimeni a carui lume interioara sa te faca sa te simti in largul tau. Si cum visul asta m-a speriat tare m-am hotarat sa imi fac un fel de asigurare, o colectie de filme si carti despre care intuiesc ca mi-ar placea, taman buna pentru zile negre.
M-au imboldit Irina femeia simpla si Raluca de astazi si jeux d'enfant sa vorbesc despre cadouri. Insa eu:
Nu stiu ce-mi doresc de Craciun. Niciodata nu stiu. De cativa ani. Cam multi.
*
Aveam vreo zece ani cand in preajma sarbatorilor asteptam la rand intr-un butic sa imi iau suc si niste dulciuri. Inaintea mea era o femeie stearsa si mica parca alcatuita din acele trasaturi care te fac invizibil in ochii celorlalti. Si toata invizibilitatea ei s-a risipit dintr-o data cand i-a venit randul sa comande. Trei baloane si trei ciocolati i-a spus vanzatoarei. Era animata brusc si neasteptat de o bucurie mai puternica decat toata amaraciunea din care era facuta, acea bucurie plapanda si pura si minunata in raritatea ei pe care a simtit nevoia sa o explice vanzatoarei mirate. Anul trecut nu am putut sa le iau decat baloane. Secventa aceea a fost ravasitoare pentru mine. Nu stiu daca motivul era acela ca am fost un copil melancolic si usor depresiv care simtea nevoia de a se afunda in toata nenorocirea lumii sau pentru ca aceea era reactia fireasca - de a primi o astfel de replica ca pe un pumn in plex. In acel Craciun m-am simtit vinovata si rusinata de cadourile pe care le-am primit.
*
Inca ma simt putin inconfortabil cand vine vorba de cadouri si nu stiu cum sa reactionez. Pentru ca nu ma bucur si in acelasi timp apreciez gandurile si bataia de cap si micile sacrificii care stau in spatele oricarui cadou. De cele mai multe ori incerc sa glumesc pe seama lor, speculand niste clisee, tocmai pe motiv ca nu stiu cum sa ma port atentie fragil! iar alteori spun politeturi care cred ca suna fals. E putin jenant, in ambele cazuri, si nu ma plac defel in astfel de momente.
*
In cutia mea cu lucruri de demult despre mine sunt si cateva scrisori catre Mos Craciun. Eram foarte politicoasa si imi era teama sa nu intrec limita. An de an ii spuneam ceva de genul Draga mosule, daca se poate, trimite-mi o cutie de carioci si niste ciocolate Mars. Dar daca nu se poate nu-i nimic, nu ma supar. Ma induioseaza sa ma revad asa, cu atentia aceea nemarginita fata de celalalt, cu teama de a nu-l strivi cu dorintele mele sau cu pretentii de orice fel. Inca sunt asa si e un gand cald si reconfortant care ma face sa continui sa zambesc.
Sunt un copil care nu mai e copil si asa am fost dintotdeauna.
Ma entuziasmez de fiecare data cand gasesc in viata aceasta marunta de zi cu zi ramasite mitologice.
Azi, citind Prosportul, m-am bucurat ca un copil [aproape aplaud] cand am aflat ca in secolul acesta al mitologiilor barthesiene mai sunt oameni de moda veche care iau in serios mitologia aceea cu care am crescut, cea pe care o datoram vechilor greci, lui Alexandru Mitrea si traducatorilor lui Homer [ton de adanc respect]. Un astfel de om este Andrei Prepelita, mijlocasul Universitatii Craiova, despre care am citit aici ca sufera de tendinita ahiliana. Zau daca credeam macar un pic ca asa ceva chiar exista. In viata reala, aceasta de zi cu zi. Tot respectul!
*
In copilarie una din cartile care stateau mereu la marginea patului, alaturi de basmele rusesti, era Legendele Olimpului. Pentru inceput ma fascinase sa descopar cum traia o alta Diana, cea de care ma intrebau toti colegii de serviciu ai mamei si oamenii maturi cu care faceam cunostinta Ei, te cheama Diana. Ca pe zeita. Stii ceva despre ea? Nouati nu, doar ceea ce aflasem de la Mitru. Si care intre timp probabil erau deja informatii perimate. Faina tipa, asa mi se parea.
Apoi am inceput sa citesc si despre ceilalti locatari certareti si pusi pe-amor ai Muntelui Olimp si despre peripetiile lor pana mi-am innebunit parintii. Imi placea sa extind povestea, sa o fac sa creasca pan-acoperea tot felul de alte lucruri. Precum politica. A fost perioada in care inainte sa adorm parintii imi spuneau povestile Olimpului cu ministri ca personaje.
Asa m-au obisnuit parintii mei cu politica, citindu-mi din ziarele acelui an in nota asta jucausa data de o analogie cu povestile ce imi placeau. Joaca asta a fost speciala pentru mine si eram cat pe ce sa o pierd de tot daca nu mi-ar fi amintit de ea stirile despre Basescu. O amintire de care cu dintii de acum
Saptamana trecuta am plutit singura intr-un butoi de melancolie si nu prea m-a interesat ce se petrece in jurul meu. Asta m-a ajutat sa trec cu nonsalanta pe langa stiri de senzatie si barfe, raspunzand cu un ridicat din umeri si o privire goala, fixata intr-un punct indepartat la orice intrebare da pe asta ai auzit-o? Insa unele tot am auzit, asa ... postfactum.
Acum doi sau trei ani, in timpul controlului pe de-a-ntregul pe care il fac din timp in timp, m-am programat si pentru o consultatie ginecologica la unul din medicii implicati inscandalul lansat saptamana trecuta (mama abandonata in timpul nasterii, copil care sufera de pe urma neglijentei medicilor). Am ajuns in cabinet si incep sa discut cu doctorul: ii arat un istoric al controalelor anterioare dupa care ii spun ca ma intereseaza in special evolutia unui chist descoperit mai demult. Urmeaza o scurta pauza in care astept sa inceapa consultatia _______.
Ntz da de unde. Tipul se uita putin pe o ecografie veche de un an si incepe sa scrie o reteta, bolborosind ceva despre niste anticonceptionale recomandate in aceasta situatie. Mintea mea se umple de dar dar dar dar nici unul nu ajunge sa fie rostit. Stau si ma uit la el complet tacuta. Si oarecum mirata. Prima consultatie ginecologica unde nu e nevoie sa ma dezbrac pentru a mi se pune un diagnostic. Intind mana dupa reteta si plec gandindu-ma ca tare mi-ar fi placut sa ii pot spune teatral efortul de a-mi asorta lenjeria, chinurile epilarii inghinale[dat din gene si scurta pauza pentru a trage aer adanc in piept]vreti sa spuneti ca toate astea nu inseamna nimic pentru dumneavoastra, ca nu au fost altceva decat o pierdere de timp si o risipa de energie din partea mea ???dar nu am avut tupeu. Mi-era teama ca ma va trata ad litteram.
Plecand de la cabinet in acea dupa amiaza am cugetat la trecerea anilor si la faptul ca aceasta se face cel mai bine simtita in timpul vizitelor la medic. Acum cativa ani [oftat melancolic] nu s-ar fi intamplat asa ceva. Acum cativa ani un doctor nu mi-ar fi sugerat ca nu e nevoie sa ma dezbrac. Acum cativa ani, la o radiografie craniana facuta la Policlinica din Batistei, doctorul chiar a insistat sa ma dezbrac. Alea erau vremurile [oftat melancolic prelung]. Imi amintesc si acum cu o claritate LCD ziua in care am pasit in cabinet, intinzandu-i doctorului recomandarea ORL:
Am venit pentru o radiografie cranianai-am spus, mi-a raspuns Dezbracati-va si pasiti acolo. Cranianaam spus Da, da, dezbracati-va si treceti in fata aparatului acela. -Dar e craniana, nu la plamani. -Aaah atunci ramaneti asa.Merg la aparat, imi face radiografia si-mi spune Puteti sa va-mbracati acum.Okkeyy ma uit stangace la el, un domn trecut de 70 ani care crede cu inversunare in inductie. Vin atat de multe pentru plamaniimi spune in timp ce deschid usa sa plec.
Un prosop, o conopida uscata, o cascheta militara, un trofeu gigant. Taking Things Seriously (de Joshua Glenn & Carol Heyes) este o carte muzeu cu 72 de exponate, fiecare in parte fiind unobiectsicevain+, un plus dat de vise, pasiuni, inocente.
Ma emotioneaza sa observ cum aste detalii se strang in jurul unui obiect, invelindu-l intr-un pardesiu ocrotitor plin de magie, transformandu-l intr-un fel de om mai mic, o copie deforma diferita a celui care le detine.
Un astfel de muzeu este si spectacolul lui Jan Lowers - Isabella’s Room: cu obiecte care redau o viata, cea a lui Felix, tatal regizorului, decedat in urma cu cativa ani. Scena e decorata cu o multitudine de obiecte arheologice si etnologice sculpturi unelte masti din Africa sau India despre care JL spune ca sunt o mica parte din cele peste 5000 de artefacte mostenite de la tatal sau. Aceste obiecte reprezinta atat motorul spectacolului cat si al destinului Isabellei.
Pacalita din copilarie in privinta identitatii parintilor ei, Isabella ajunge sa creada ca este fiica unui print african al desertului de care incearca sa se apropie afectiv prin intermediul colectiei de artefacte despre care crede ca ii apartin acestuia. In jurul acestora si de-a lungul a aproape un secol se incheaga un show emotionant, fragil si pe alocuri strident despre o tipa care iubeste viata si aventura. Something I somehow liked.
Cand aveam vreo 4-5 ani aveam o perna rosie - IUBITA o chema - de care eram nedespartita. Tanjeam dupa ea, sufeream dupa ea. Nu suportam sa o vad imbracata.Atarnand cu un colt de mana mea mergea peste tot dupa mine, in vacante, in unele vizite, la spital. Atunci am fost cel mai aproape de a intui ce inseamna sa-ti descoperi contrapartea intr-un obiect.
*
Acum cateva zile mi-am amintit de toate astea. Stateam pe jos cu o roseata ciudata in piept si priveam o geanta asezata pe scaun, geanta bunicii mele, geanta cu care mai apoi am inmormantat-o pe bunica mea. A fost straniu sa descopar acolo lucruri care nu se mai vad, la inceput mi-a fost greu sa ma uit la ele, nu am intotdeauna atitudinea potrivita, de cele mai multe ori prefer sa ma ascund, dar dupa un timp am prins cum sa le privesc. Ca sa nu uit: Cum bunica mea ma striga nunuca si alerga cu mine prin casa. Cum am prins fotbalul si tablele alaturi de bunicul. Nu imi explica niciodata regulile, ma lasa sa le descopar - ce e ala un otzaid? uita-te si ai sa pricepi. ce-i un oftait? tacere aha, deci ala-i un ofsaid - cea mai buna lectie. Am crescut cu basme vechi romanesti pe care nu le-am mai auzit de atunci si printre creioane colorate. Le imprastiam in sufragerie si le dadeam caractere si destine. Imi jucam opera soap in fiecare seara. Pe peretii apartamentului lor mi-am mazgalit primul blog cu desene ganduri si versuri te-am vazut mi-ai placut/ ce ramane de facut/ nu gresesti/ sa-mi spui ca ma iubesti. Bunica mea era patimasa si tipa in enervari de scurta durata. Bunica mea l-a injurat pe soricelul care s-a ascuns in camara cu dulceturi. Bunicul meu juca fotbal si la pensie si il iubea pe Lacatus. In unele zile sunam la numarul de telefon al clubului Steaua pentru a-i auzi vocea insa doamnele care raspundeau imi ziceau ca-i ocupat. Tragedia minora a copilariei mele asta a fost, ca nu am vorbit la telefon cu Lacatus. Bunica mea facuse o pasiune pentru Bobby Ewing si se supara cand ii ziceam ca-i urat bunico. Bunica mea tinea cura de slabire si ma ruga din cand in cand sa-i iau un ruj. Era roscata si-avea ochii verzi. Bunica mea ma sfatuia sa ma marit cu-n fotbalist sau macar sa-mi fac copilul fotbalist sau sa am un prieten care sa ma conduca seara dupa teatru acasa si ai un prieten ca sa nu mai vii singura seara de la teatru? ma tot intreba. Si facea niste prajituri bune cu cacao si nuci dupa o reteta secreta pentru vecini si profesoare, dar in special pentru mine. Facea atatea lucruri de dragul meu. Imi dau seama cat de pustiu s-a facut in jurul meu cand ma gandesc cat de putini oameni au mai ramas care sa tina la mine. Am emotii pentru tine, sa ma suni sa-mi spui ce ai facut.
Tocmai geanta aceea.
[un interviu cu Joshua Glenn despre carte aici. O excursie Flicker printre lucrurile lui JG aici. Mai multe povesti in acest articol. Iar aici si aici cateva cronici despre Isabella's Room]
I was once watching some children playing in the playground, and it suddenly dawned on me that they were acting out the perfect play. When I am thinking about my work, I often remember my childhood games. The very essence of creativity is concealed in the playground. When playing, children create themselves. They put themselves in an environment that is under their control. Only when playing can children gain their own freedom - a freedom which they are not normally entitled to, because they are still dependent on the alien world of grown-ups. In the playground, children create their identity and also - I believe - their fate. The rest of their lives is a repetition of the same themes, the same games. As they live their lives, they will keep finding what they found in the playground, and they will keep losing what they never found in their games. [Oskaras Korsunovas]
Anyway, pasind acum in jocul Elei, urmeaza 7 minuni personale:
7. Magazinele cu haine. Anticariatele: imi plac pentru ca spre deosebire de librarii functioneaza dupa principiul surprizei. Imi place la nebunie sa caut carti nu-stiu-ce-anume 6. Constanta iarna & Delta Dunarii 5. Parcul Cismigiu 4. Tratoria Il Calcio si Cofetaria Capsa pentru partidele culinare de acasa; in deplasare prefer Casa Hirscher din Brasov 3. Clujul. Ma gandesc serios sa ma mut aici. Intre timp, pentru a favoriza procesul de naturalizare, am inceput sa tin cu CFR Cluj (everyone now: de la 907/ am fost primii pusi departe/ cu echipa Clujului/ mandria Ardealului) 2. Patul meu si canapeaua 1. Teatrul Radu Stanca din Sibiu
Daca vreti, puteti impartasi la comments lista personala de minuni.
Ma simt confortabil in amintirile cu mine copil. Asta ca si cand as fi sarit la sotron peste ani pana sa ajung la mine acum. Am pierdut cele cateva casute (cu amintiri, prieteni, lucruri) care ma ajutau sa ma identific cu cea de acum 5 4 3 2 ani.
Putina confuzie si putina tristete, primele senzatii de la care pot porni inspre ceva nou si proaspat.
There's the season of dreams silent retreating. An empty space waiting ahead to be filled with anew.
Copilaria mi se pare atat de fireasca. Un sezon catre care merita sa te indepti neincetat, in salturi gigantice. Solutia pentru orice anorexie a fericirii.
What you say about our artificially prolonged childhood - our immaturity - takes me a little aback. After all, the kind of art closest to my heart is precisely a regression, childhood revisited. If it were possible to reverse development, to grasp some road back around to childhood again, to have its abundance and limitlessness once more - than that age of gold would come to pass. My ideal goal is to mature into childhood. That would be genuine maturity. [Bruno Schulz - Letter to Andrejz Plesniewicz]
Pe 3,4,5,6 noiembrie la Teatrul National Bucuresti Josef Nadj & co joaca Filosofii, un spectacol dedicat acestui maestru al copilariei. Creat in 2001 cu ocazia Festivalului de Dans de la Cannes, spectacolul a fost distins ulterior cu premiul criticii.
Este un anume fel de singuratate, cea care sta la dospit, crescand si tot crescand pana cuprinde toata viata din jurul unui om. E singuratatea aceea gasita asteptand la sfarsitul tuturor relatiilor si dupa sfarsitul tuturor oamenilor dragi. O noua zi, prafuita si anemica, isi face drum printre tabieturi si amintiri nimic nu mai e cum a fost si mai bine nici nu are cum sa fie caci pur si simplu nu are cum. O existenta ca o gaura neagra care absoarbe orice speranta.
Viata ferecata ca intr-un mare secret. Expusa cand si cand, pret de minute numarate, in autobuze sau in piata sau in Cismigiu, manifestata in locuri publice ca un mare cadou indescifrabil dat la intamplare de multe ori ma intreb cine o sa fie ultima persoana care o sa ma vada in viata[i] si intr-atat de nevizibila.
O anumita singuratate colosala care duce la gesturi exagerate, rusinoase in disperarea lor. Tin mult sa ma fac vazut, uneori cand ies in oras, cumpar un suc, chiar daca nu mi-e sete. Daca in pravalie e lume multa, merg pana acolo incat fac sa-mi cada maruntisul pe jos, monedele raspandindu-se in toate directiile. Ma las in genunchi. E un efort mare pentru mine sa ma las in genunchi si unul si mai mare sa ma ridic. Si totusi[ii]. Genul asta de gesturi, care opun oricarei temeri de ridicol un si totusitriumfator.
Gesturi ale maretei singuratati a batranilor. Precum a intra in vorba cu necunoscuti in autobuz. Si postura disperata de a trage de cuvintele cuiva, fortand o conversatie pentru a avea ce retrai momente mai tarziu, ajunsi acasa. Sau de a-si forta asupra propriei lor persoane anumite actiuni, o plimbare greu de dus pana la capat, un meci tensionat, un concert la Festivalul Enescu unde locurile pentru pensionari sunt la distanta de multe scari. Un batran care merge cu greutate, abia se urca in autobuz, plecat in cautare de cirese. Senzatiile si poftele si dispozitia de a mai gasi placeri luptand cu trupul. Radiantele sclipiri de viata.
Simon Roberts on Motherland: Ballroom dancers, Nikita and Rufina. Omsk. Western Siberia, May 2005
Camping with Sasha and Paval. Kamchatka Peninsula. Far East Russia, October 2004
Pentru mine excelentul lor produs de export sunt povestile. Du-te acolo nu stiu unde, adu-mi aia nu stiu ce. Superivan si fete care arunca in urma lor cu piepteni pentru a crea paduri. Ce sanatos trebuie sa fie aerul acela de paduri abia ridicate. Si mai erau niste casute excentric traditionale, construite intr-un picior. Ma intrebam oare cum functioneaza astfel de casute, mi-ar placea sa locuiesc intr-una, dar nu exista pericolul ca un stranut taifun sa o darame? inca nu m-am hotarat ce sa aleg, o sa ma mai gandesc. Pagini lucioase si ilustrate cu mult rosu. Mi se parea ca rusii nu pot trai decat in rosu si cum le schimbi culoarea, cum se impiedica si nu le mai ies farmecele. Iar fetele purtau basma si erau frumoase, frumoase tare, durdulii si cu obraji rumeni. Iar de prea multa frumusete starneau manii locale a unei-alta vrajitoare. Cum recunosti o vrajitoare? Dupa imbracaminte, dupa vorba, e prea slaba si uscata? Vrajitoarele au viata de familie? Ce parere au despre rosu? Se scrie prea putin despre ele si despre ce naiba au facut din Rusia asta din povesti.
some people never go crazy. me, sometimes I'll lie down behind the couch for 3 or 4 days. they'll find me there. it's Cherub, they'll say, and they pour wine down my throat rub my chest sprinkle me with oils. then, I'll rise with a roar, rant, rage - curse them and the universe as I send them scattering over the lawn. I'll feel much better, sit down to toast and eggs, hum a little tune, suddenly become as lovable as a pink overfed whale.
some people never go crazy. what truly horrible lives they must lead. [Charles Bukowski - Some People]
*
Cand eram mica lucrul de care imi era cel mai frica era nebunia, forta aceea care iti disperseaza universul pentru ca mai apoi sa il asambleze gresit. Imi era prea frica de puterea ei, o vedeam ca pe un luptator ce nu isi menajeaza victimele, torturandu-le si lasandu-le secatuite de putere. Conform vederilor mele de atunci nu mai putea exista viata dupa nebunie.
Am avut momente de depresie lucida, cand am simtit toata confuzia si toata tristetea pana adanc in viscere.Am incercat sa le privesc ca un spectator, din exteriorul viscerelor asa, ca pe o experienta de care are parte o persoana care ah uite, sunt eu. A durat un an. Nu m-am gandit niciodata in acel an ca nu va trece. Am asteptat asa cum asteptam sa se scurga minutele dintr-un meci de fotbal. Mi-am trait sezonul de depresie cu rabdare.
Inainte de depresie nu imi imaginasem niciodata ca fericirea poate sa fie intr-atat. Diversa, magnifica, hranita din lucruri marunte, ca un radar gata sa capteze lucruri marete. Primii ani de dupa au fost spectaculosi, sunt anii despre care voi vorbi nepotilor, anii aceia, cei mareti, carora nu le-a lipsit nimic. Acum, dupa ce a trecut ceva timp de atunci, am inceput sa imi uniformizez fericirea, sa o supun banalului si sa o aduc in acel punct in care se poate rata cu usurinta. E o stare ciudata, intr-un fel mai inspaimantatoare decat depresia, o stare cu care te poti obisnui foarte usor, fara sa stii la ce renunti. Imi e teama sa nu ma obisnuiesc cu asa ceva. Cum la fel de teama imi e sa nu pierd miraculosul simt al vietii.
*
Multe persoane au ajuns pe blogul meu cautand sa afle cum sa scapi de depresie sau varianta mai hard cum sa scapi de depresie pe viata. Nu stiu daca exista retete generale, mie imi place sa cred ca exista o cheita care poate intoarce intregul mecanism pentru a-l repune inapoi in functiune. In acel an am probat diverse cheite, dar nu stiu daca ceea ce m-a ajutat a fost gasirea cheitei potrivite sau vointa de a gasi una.
*
Uneori ma mai cufund in piesele lui Sarah Kane, care pentru mine sunt niste radiografii acurate ale tristetii surprinsa in multe din formele ei: disperare, ce-rost-mai-are-totul, sentimentul nimicului, angoasa, torment. Cu personaje care sunt pe marginea prapastiei si nevoite sa sara. Cata poezie a extras SK din toata nebunia asta de sentimente. Si cata putere a avut sa le analizeze lucid.
Ieri Intru in Carturesti si cand sa trec printre barele alea incep sa bipaie. Merg apoi la British Council si barele alea bipaie din nou. Nu imi dadeam seama de ce, nu aveam la mine nici carti, nici alte produse. Ajunsa acasa aflu raspunsul cand dau sa ma dezbrac.... Pe eticheta sutienului pe care il inaugurasem era lipit un cod de bare.
Imi plac la nebunie sutienele, mi se par cele mai fermecatoare articole vestimentare. Nici nu le gasesc alt rol decat cel estetic (au ele si un alt rol?)
Am facut noapte alba gandindu-ma la Beckett si cum m-au urmarit scrierile lui inca din copilarie. O femeie de varsta mijlocie care isi duce existenta prinsa pana la gat intr-o gramada de nisip in timp ce firicel cu firicel de nisip gramada creste. Aveam 8 ani si ma uitam la televizor la acea piesa de teatru coplesita fiind la randul meu de disperarea si neputinta femeii.
Nu am scapat de acele imagini si nici de sentimentele asociate lor: stateam seara in pat si ceea ce vazusem la televizor nu mi se mai parea indepartat de viata mea, de viata in general, cum se intampla cu alte emisiuni si filme pe care le mai vazusem. Nu e nevoie de multe lucruri sau de cine stie ce imprejurari pentru ca angoasa sa isi faca loc in viata cuiva; subtil, pentru mine totul a inceput cand am vazut acele imagini.
Simt nevoia sa scriu mai multe despre Beckett, despre cat de coplesitor mi se pare, despre angoasa si marunt, despre Asteptandu-l pe Godot si despre un articol pe care l-am citit aseara, articol care mi-a placut mult si care a clarificat anumite lucruri (mai bine zis a clarificat o anume perceptia a mea asupra lui Beckett mai degraba decat piesa lui Beckett in sine) Michael Worton - Waiting for Godot and Endgame: Theatre as text dar nu pot face asta acum.
O amintire pe care am purtat-o candva ca pe un tatuaj. Ce sa fac cu ea acum cand ma simt atat de stangace si de rusinata de prezenta ei? Candva nu demult nici nu indrazneam sa vorbesc despre micile lucruri si oamenii pe care ii contine de teama sa nu folosesc cuvinte prea neinsemnate, cuvinte care nu lasa sa treaca savoarea si senzatia reala a unor sentimente asa cum nu trec florile, lamaita si condimentele unui ceai prin sita. Imbatranesc, am uitat tot, nu mai reconstitui decat imagini, niste imagini goale, pustiite, lasate pulverizate ca niste reziduuri ale memoriei.
Nu imi place neputinta si usurinta cu care ma indepartez.
[ Laura Veirs - Magnetized later edit: azi totul a mers ca snur, m-am plimbat pe umbra, am luat bilete de tren pentru mare si in Carturesti am gasit cd-ul Laurei Veirs. Tipa asta e ultima mea pofta muzicala. Asta am vrut sa mai spun. ]
Aruncate de la etaj, un vartej de carti de vizita pe care scrie holly golightly calatoare pluteste in aer. Incercand sa le evit imi infig tocul unei sandale in crapatura din pavaj si raman acolo, pierduta in trotuar. Si stau si stau si cum stau asa imi tot vin in minte fel si fel de chestii pe care incerc sa le prind cu niste ace de gamalie ca sa nu le pierd. Cautand sa imi ocup si eu timpul cu ceva pana la aparitia unui somehow-of-a-cinderella-saviour ma intind dupa cateva carti de vizita pe care le inhat cu greu cu mica mea plasa de fluturi, dezechilibrandu-ma, apoi mai adun cateva de pe umar si le transform in post-its.
· oare ce face Marc Jacobs la ora asta? Nu stie cata nevoie am de el?
· copilaresti: Du-te acolo nu stiu unde, adu-mi aia nu stiu ce . Cat de draga mi-a fost povestea asta in copilarie, era cea care ma ajuta sa ma linistesc dupa o criza de astm. Aveam o gramada de carti cu povesti pe care insa bunica mea le-a aruncat recent pe motiv ca ce nevoie mai ai de ele. Le duc dorul. Am multe momente cand incerc sa recreez anumite stari pe care le aveam in copilarie si pentru asta apelez la obiecte cheie: carti cu povesti, pantalonii scurti pe care i-am purtat la admiterea la liceu (si care acum abia lucreaza pe post de shorts de mare), mamaia si neptun; albumele cu fluturi mari, frunze si pesti desenati cu creionul de un gri sticlos, cerneala si scrisul cu alineat ma fac sa ma simt din nou ca o scolarita; steaua vs fc bastia, aston villa, borussia dortmund, fenerbahce, hajduk split, juventus torino; adrian ilie, filipescu, damian militaru, zoltan ritli si of course marius lacatus tineri si alergand pe gazon in costumul lucios ros albastru; martisoarele de 1 martie, flori si felicitari cu poezii oferite de baieti care au devenit brusc timizi si stangaci; increderea fabuloasa pe care o aveam in mine pot sa fac orice imbinata cu emotivitate
· am cearcane care nu imi plac deloc. Cum sa scap de ele?
· Patricia Petibon Les Folies Françoises. Uneori muzica baroca face ca lucrurile sa se schimbe si vara sa nu ma conteze deloc on se sent tout à coup par elle transporter au fond des forêts.
Am un talisman al iubirii secret si norocos -un cuplu care ma face sa cred in lucruri bune, intamplari fericite si coincidente norocoase si care imi apare ca reprezentand genul de relatie pe care il idealizez, foarte atenti unul cu altul, pusi pe sotii, facandu-si cadou atingeri fragile, glume si priviri calde. I-am vazut doar de trei ori si la scurt timp dupa aceea am avut parte de momente norocoase. Nu pentru ca ar fi actionat in mod direct asupra mea, ci mai degraba discret, insinuandu-se in dispozitia mea emotionala si in vitalitatea mea, dandu-mi un suflu nou care ma facea sa cred in lucruri minunate si chiar sa le fortez.
De fiecare data i-am intalnit in zona Piata Amzei. Prima oara cand i-am vazut, intr-o toamna acum cativa ani, eram in magazinul angst, asteptam la aceeasi coada sa ne vina randul la cumparat mezeluri, eram chiar in spatele lor. La inceput nici nu i-am observat, nu ieseau cu nimic in evidenta fata de niste altii si obosita cum eram am preferat sa nu imi risipesc atentia pe ce se intampla in jurul meu. Insa ceva, un nu stiu ce, conversatia dintre ei sau poate o anumita intimitate croita in jurul lor ca un invelis de haine si care ii izola de ceilalti mi-a sustras atentia si a indreptat-o asupra lor.
Erau fizic acolo si totusi nu erau, apartineau parca unui alt loc aflat la o distanta invizibila de acesta, incremeniti intr-o constructie a imaginatiei lor très année dernière a marienbad si totusi intr-atat de vii. Isi duceau viata intr-o irealitate imediata (abia dupa ce i-am vazut am inteles expresia asta pentru ca ziua urmatoare sa o experimentez si eu cu cineva). Ii ascultam cum vorbesc unul cu altul, cum se devorau printr-o conversatie witty spusa pe un ton delicat si imi era din ce in ce mai clar ca pentru ei erau un simplu act de prezenta toate celelalte interactiuni.
Mi i-am imaginat: pe el imbracat intr-un sacou din catifea de culoare albastru inchis cu papion la gat si blugi, pe ea intr-o rochie galbena cu maneci scurte, bufante, cu parul prins neglijent-studiat intr-o coada, tinand in mana o jacheta dintr-acelea foarte scurte. Apoi in costume renascentiste si dupa aceea intr-o vestimentatie de anii 30. In realitatea aceasta insa ei purtau salopete de un verde inchis, acele salopete pe care le poarta muncitorii comunitari sau muncitorii REBU. Ziua urmatoare am intalnit un acel barbat si nu mi-a mai stat gandul la cuplul care ma fasci-intrigase cu o seara in urma, preocupata fiind de relatia mea cu aer suprarealist.
echivalentul clipei de somn si de trezie, in care vis si stare treaza inceteaza sa mai fie separate nu poate fi regasit decat in iubire (gellu naum - medium)
A doua oara i-am vazut tot intr-o seara, la un an de atunci. Inconjurati de cateva maturi si forase, stateau pe o bordura in fata magazinului angst si isi faceau unul altuia sandwichuri. Neschimbati. Intre ei, acelasi minus de spatiu.
Exista in mine o oarecare tristete, cateva frici si dorinta de a explora la care nu vreau cu nici un chip sa renunt. Le am inca din copilarie si inseamna foarte mult pentru mine, mi-au adus multe bucurii si au conturat felul meu de a fi, iar pierderea lor cred ca m-ar dezorienta teribil, probabil ca m-ar face sa imi pierd pofta pentru viata (stiu ca suna patetic. mai urmeaza :) )
Tristete si frici inca am indestulator de multe, nu imi fac probleme din pricina asta. Ce ma ingrijoreaza este faptul ca incep sa-mi pierd dorinta de a explora. Simt ca am epuizat Bucurestiul, ca o parte a lui (imaginara sau/si reala) care a insemnat odinioara mult pentru mine si-a pierdut forta pe care o avea asupra mea si nu mai imi intretine pofta de a descoperi. Tin minte cat ma impulsionau anumite zone ale Bucurestiului, cum le cutreieram stradutele si cum chestia asta imi dadea o stare speciala.
Si mai era si anticiparea faptului ca maine voi face acelasi lucrucare ma facea sa astept cu nerabdare urmatoarea zi. Am avut perioade frenetice in care ma simteam in propriul meu oras ca un turist, plecand de dimineata si hoinarind timp de ore, cautand imagini care ma intriga sau pur si simplu imagini frumoase, chipuri de oameni, anticariate ascunse, perioade in care mergeam la teatru de cateva ori pe saptamana si ma bucurau piesele pe care le vedeam.
Orasul meu nu mai imi poate da astfel de perioade fertile. Incep sa ma dezindragostesc de Bucuresti si este o dezindragostire care nu e nici practica, nici poetica deoarece imi lipseste forta de a o transforma in ceva util sau placut. Pentru a o face sa fie astfel ma gandesc din ce in ce mai serios la emigrare. Imi doresc si incep sa am nevoie de provocarea oferita de un nou oras, oras pe care sa il descopar si in jurul caruia sa imi oranduiesc viata, sa descopar noi posibilitati pe care sa le captez ca fiind posibilitati ale mele.
Nu e vorba numai de alta priveliste, ci si de un alt stil de viata la care poftesc. Imi pare a fi pasul potrivit pentru a nu pierde scanteia aceea din ochi pe care o port inca din copilarie si totodata un mod de a o proteja pe Diana cea de atunciacum, de a nu o transforma in ceva ce nu isi doreste sa devina.
He once helped me disentangle feelings from stillness. Inextricable unsmitten by everything I was until that moment. Silent! He offered me the nurture I needed, one that arose out of a mixture between bits of nursing and bytes of torment. Ornaments of a second order found in a curiosity old lovers shop. Where should these sober arms rest now that they have caressed so much of this world?
Streams of consciousness at the highest level give shape to an illusion, disguising automatism in free will.
La voix hypnotique d' Emilie Simon comme l'absinthe pour la memoire: Emilie Simon - Desert
Despre viata ca un haiku: proiectul 
Volodya's apartment, Simferpol
Ice Fishing, Vologda
Ballroom dancers, Nikita and Rufina. Omsk. Western Siberia, May 2005
