all the small things
 
Monday, November 21, 2011
Mi-ai luat inima, si ai plecat cu ea
Şoc şi groază! Un important clan de interlopi din Constanţa a fost acuzat de furt intelectual, după ce Sorinel Curcanu a constatat cu stupoare că mai mult de trei sferturi din celebrele sale melodii lipsesc cu desăvârșire.

'Deci mă suisem in jipan, eram cu fata alături, abia ne cunoscusem, și ce mi-am spus. Hai, ca să ne cunoaștem mai bine, îi pun un bestof de-al meu. Dau să pun cd-ul în player şi nimic. Linişte de-aia penibilă. La început ce mi-am zis, poate-o fi stricat. Am dat să încerc cu alt cd, Marcel Pavel Frumoasa mea, însă să vezi că ăsta al naibii mergea. Doar cd-ul meu era cu pauze şi hâr şi vreo 5 refrenuri. Deci cum să vă spun, melodiile mele lipseau de pe cd-ul meu! Am apărut şi drept papagal, că deh, eu compun doar pauze. Da’ lucrurile nu-s așa simple. Am dovezi că am fost păgubit’ a declarat indignat artistul.

Sorinel Curcanu, împreună cu fratele său mai mare Sorinoi, nu au stat cu mâinile in sân şi au organizat îndată o descindere în cartierul constănţean, verificând casetofoanele şi combinele muzicale din casa clanului Fuioare, unde cu stupoare au găsit versurile sechestrate într-un mic tonomat. În prezent, cei doi frați se chinuiesc să recompună originalul, pentru că în urma intervenției forțate, din celebrele hituri nu au rămas decât notele muzicale şi literele din versuri, răspândite la întâmplare. Partea grea însă acum începe, pauzele urmând a fi asamblate la locul potrivit într-un amplu proces de restaurare ce va avea loc în studioul amplasat într-un luxos document word pad al artistului.

Acuzația de furt intelectual va fi însoţită şi de o plângere de calomnie. «Vă dați seama, am apărut drept papagal. Ce şi-o fi zis fata, ia uite-l şi pe fraieru’ ăsta, se dă mare-artist dar el nu compune mai nimic. Aş vrea ca lumea să înţeleagă că fac acest gest nu din orgolii, Doamne ferește, departe de așa ceva, ci e o luare de atitudine necesara şi sănătoasă pentru a prezerva un patrimoniu important» a adăugat cu furie şi demnitate Sorinel.

Se pare că celebrul clan Fuioare şi-a câștigat mare parte din avere ca furnizor de versuri pentru diverși compozitori din peisajul românesc. Numeroşi oameni de muzică din capitală sunt în stare de alarmă acum, după ce în incinta debaralei s-a găsit şi un bax plin ochi cu refrenuri din creații internaționale aparținând unor artişti precum Spice Girls şi Michael Jackson, pregătite pentru un nou transport. În urma investigațiilor se va decide dacă este vorba de produse achiziționate la second hand sau şutite direct de la sursă.
posted by Diana Adela Martin @ 3:15 PM   5 comments
Saturday, October 29, 2011
Where i tweet
https://twitter.com/diamartin
posted by Diana Adela Martin @ 5:07 PM   1 comments
Friday, October 21, 2011
Control
"Henry James is the maestro of the semicolon. Hemingway is a first rate paragrapher. From the point of view of the ear, Virginia Woolf never wrote a bad sentence."

O lectie despre control dat de Truman Capote in interviul pentru The Paris Review no 17
posted by Diana Adela Martin @ 2:54 PM   0 comments
Sunday, October 16, 2011
Strandbeest


http://www.artfutura.org/02/05jansen_en.html

Creaturile gandite de Theo Jansen, in cadrul festivalului retrospectiva ArtFutura, 21-23 octombrie, Bilbao. Take one look: Reviewing the Future.
posted by Diana Adela Martin @ 2:49 AM   3 comments
Saturday, October 15, 2011
Bărbatul care măsura timpul cu ploaia
Bărbatul care măsura timpul cu ploaia îşi trăgea în fiecare după-amiază fotoliul mai aproape de geam. Se aşeza în linişte şi-n lentoare picior peste picior, îşi lăsa mâinile să-i cadă pe lângă corp şi, închizîndu-şi ochii, respirînd adânc, aştepta.

În unele zile ploua.

Picătură cu picătură lovind ferestrele, căzînd pe asfalt şi pe capota maşinilor, bărbatul asculta timpul cum trece. Monoton. Când ploua simţea acut cum îmbătrâneşte. Deopotrivă-n frică şi extaz.


*


Spre sfârşitul vieţii, când deja pierduse tot şi nu mai avea ioc pentru care să trăiască, îşi petrecea toata ziua şi adormea acolo, la fereastră. Aşteptînd să-şi audieze ultima ploaie, cea a cărei picătură îi va pune stop.

Şi cum se plictisea îngrozitor, meşterea. Mari orologii deşurubate şi ceasornice decadranate întinse pe pervaz. Pentru a prinde ploaia-n ele şi a o face să dea cât mai repede rod.


*


Vecinii l-au gasit plutind putrezit în apartamentul inundat. În cadrul uşii, discutau contrariaţi moartea sa: -Cineva, cineva tot va trebui să plătească toata risipa asta de apă şi sincer vă spun că nu noi. -Va trebui să aducem subiectul în discuţie la următoarea şedinţă a comisiei de locatari, neapărat! - Şi-aşa, nu vedeţi cât plăteam la întreţinere şi până să ne vină nenorocirea asta pe cap? - Cineva, cineva sa facă ceva, altfel ne trezim că tot noi dăm bani din buzunar pentru a acoperi şi întreţinerea sa!

Din tavanul sufrageriei atârnau - ca nişte lampioane, ca nişte liane - sute de ceasuri de mană secate.

[o melodie monotonă ca ploaia: Arvo Part - Thunderstorm]
posted by Diana Adela Martin @ 1:03 PM   13 comments
Friday, October 14, 2011
Poate singura stire precisa despre o disparitie literara
"Toate personajele masculine ale acestui scriitor au visat în tinereţe să fie Lordul Jim, Aliosa Karamazov sau Fabrizio del Dongo. Toţi au avut momentul lor de strălucire efemeră, curmat la rândul lui de un dezastru."

Cea mai melancolică definiţie a ratării, acest mic pasaj din "Îmblânzirea divinei egrete" de Sergio Pitol, când până şi ficţiunii îi este refuzată posibilitatea de mărire şi graţie, apărându-şi ca ceva mărunt şi stingher, oprit într-un . punct


*

La un colţ de pagină, Prinţul Miskin îşi trage pălăria peste ochi şi oftează: personajele din ziua de azi.. îşi petrec duminicile cufundate în alcool, în dalde cărţi ca "Platforma" şi "Albastru nemărginit, aproape transparent", iar apoi transpiră de oboseală după un galop de 20 de linii fără dialog. Cine mai are forţă să reziste o nuvelă întreagă suspiciunii lui Poirot, cine mai moare azi în romane pentru un cuvânt ce i-a strivit onoarea?

Personajele din ziua de azi nu mai simt nostalgia din privirea lui Joe Bell al lui de-al Truman Capote văzând fotografia unei sculpturi africane, "un obiect lunguieţ care reprezintă un cap de fată cu păr neted şi scurt, ca al unui băiat, cu ochi de lemn lucios, prea mari şi prea oblici pe faţa prelungă, [...] imaginea leită a lui Holly Golightly în măsura în care un lucru întunecat şi imobil putea să semene cu ea," acum când o simplă căutare pe Google i-ar putea face ştiute locurile pe unde a trecut călătoarea, efemera, în drumul ei. Să fi fost Africa, tribul S. Tococul, 1956? Nostalgia rezistă posibilităţii de documentare exactă fărâmiţîndu-se în altceva, în obsesie, frustrare, epuizare. Se umple cu informaţii până se anulează un gol, cel al fetei iubite privite pentru ultima oară, simţind că nu ai s-o mai vezi.
posted by Diana Adela Martin @ 3:03 PM   3 comments
Friday, July 16, 2010
stiri ruland NONSTOP la radio stela
Luaţi-vă un şezlong, dați sonorul la minim şi lăsați-vă doborât de ştirile STELA spre somnie. Da-da-da, spre somnie. La radio STELA e important ce nu auziți: motorul daciei refuzând să pornească, pescăruşii aproape atât de lacurile din nord cât şi de gunoaie, sticle goale strângem sticle goale strângem, palma plesnită peste stomacul unsuros.

Nu aveți nevoie de zgomot, domnule; şi poate nici de realitate. Cele mai importante ştiri de la radio STELA le știți, le-ați mai auzit şi acum câțiva ani.

* Milioane de oameni au dezertat înspre somnie
“Națiunea mea este imaginațiunea”. Declarația numitului Ilarie Voronca a făcut furoare. Milioane de romani au dezertat ieri înspre somnie după ce în urmă cu doar câteva zile au luat cu asalt buticurile cu cămăşi de noapte, scufii şi furouri. Autoritățile spun că nu s-au confruntat niciodată cu un asemenea val de vise. “Nici măcar în anii ’30, în vestiții ani ’30. Nu mai ştim ce să facem. Nimeni nu mai ia în serios tabloidele, cărțile de credit sau ratingul de țară, cetățenii preferând să-şi creeze insulițe de reverie unde să stea la adăpost şi aventuri cu cei iubiți. Ne pândește un colaps, cu siguranță că ne pândește, dar de ce fel, iacă-tă că nu putem intui. Nu putem fi niciodată pregătiți pentru visele ce încă nu se visează” a declarat o autoritate pentru Rațional FM.

* A apus vremea când Cornel Dinu era un veşnic musafir al studiourilor teve. Cărtărescu dă acum tonul in tactica de vară! “Virtualizați, Irealizați” strigă acesta de zor de pe pagina 14 a Jurnalului său, reușind să facă uitat îndemnul Procurorului, “Verticalizaţi, Fluidizați.”

“Primele zece minute sunt cele mai naşpa, până treci de N-REM”, a declarat fundaşul nenumit al Naționalei, “dup-aia începi să bagi la vise, frate..” Un gol de vis a reuşit şi Karamyan in meciul Timişoarei împotriva lui Oțelul. Direct din corner!

*”Essentially, the brain is a dreaming instrument”
În studioul Irealitatea TV, Dr Rodolfo Llinas ne şopteşte: “Essentially, the brain is a dreaming instrument. At night, it dreams in the absence of sensory input, and it is free to be as crazy as it wants to be,'' he said. ''Or in the day, it dreams in a more limited fashion because the senses serve to limit the types of images you can generate.''

''This intrinsic state,'' Dr. Llinas says of the mental environment generated by active neurons, ''has many names. If you are asleep, it is called dreaming. If you happen to be awake, and it's very strong, it is called daydreaming. If you are aware of what is happening outside at the same time, it is called thinking. And then, as the body moves, the brain, or mind, experiences the world."

Rodolfo Llinas e un tip care a explorat un nou mod de a vedea neuronii. Sunt independenți. Şi activi permanent. Sunt reglați de datele senzoriale. Dar gândirea, ca şi mişcarea, sunt active şi automate!


*


“Somnul e răspunsul înțeleptului la întrebare” – care întrebare, care întrebare, domnule Sesto Pals??
posted by Diana Adela Martin @ 1:44 AM   0 comments
Wednesday, July 07, 2010
Ce spune Paul
"Paul's prediction was phenomenal," said aquarium spokesman Tanja Munzig."He swam straight over to the German glass, climbed in and even put a lid on top once he was sitting inside." (cf. BBC news)

Faptul că o nație care a impus deducția transcendentală ca metodă de titularizare a categoriilor în primul 11 se bazează acum pe predicțiile unei caracatițe ar putea trece drept o glumă a Spiritului. „O glumă a Das Spiritului în încercarea fortuită, dacă nu chiar pur întâmplătoare, de a se nega pe sine într-o tentativă voit anti-dialectică şi fără urmă de rezon de a se întoarce la origini vegetale”, după cum a șuierat maestrul Dinu din cabana în care se afla spitalizat.

Paul, zis Octopus, este de obârșie engleza, însă a fost naturalizat de germani în 2008. Supus unui intens tratament noumenal, Paul a ajuns să îşi câștige larvele de crab cele de toate zilele bălăcindu-se in apele acvariului din Oberhausen.

O mica dependenţă de pariuri însă este ceea ce i-a asigurat lui Paul faima şi succesul internațional. Mișcarea care l-a impus ca tabula rasa de referință în conștiința a milioane de co-naționali a fost o scurtă întindere a celei de-a patra tentacule înspre urna care conținea numele Serbiei, chiar înaintea meciului cu Germania. Rezultatul îl știți şi dumneavoastră.

- Şi cum suporți tu, Paul, faima? Simți că te-a schimbat în vreun fel?
- Drept să vă spun, duduie, de atunci nici să strănut nu mai pot, că imediat se zice că anunț o furtună de cornere în careul german.

Românii, vizibili nemulțumiți că nici la această ediție a CM nu au vreun prezicător în tribune, l-au înghesuit pe selecționer cu aporii şi teoreme, care mai de care: „Ce, spuneți-ne si nouă cu ce sunt animalele noastre mai prejos?” s-a burzuluit cetățeanul Iliescu. Iar fenomenul Liiceanu se întreabă retoric „S-ar răsuci Noica în mormânt daca ar afla că oracolul din Bălcești nu-i citat de presa internaţională, așa-i?”

- Haideți domne fiți serioși, ce caracatiță, nu-i nici o caracatiță, nu vedeți? E un pitic costumat, ce mai toata ziua buna ziua. Şi mai lăsaţi-mă cu prostiile astea! a lătrat vizibil enervat căţelul domnului Mitică Dragomir, cunoscut în cercurile fotbalistice ca Azorică de la Ligă.

O selecționată de 22 milioane a propus însă schimbarea la pauză a piticului cu Boc. Să îi destabilizeze puțin la moral pe nemţi, că-i bun la asta, să o înghesuie niţel într-un corner pe Merkel şi să-i bage apropouri. Iar apoi să-l înecăm cu plancton.
posted by Diana Adela Martin @ 3:12 PM   11 comments
Saturday, February 13, 2010
Despre tristetea lucrurilor implinite
Despre tristeţea lucrurilor implinite. Deja demult, acum îndepărtat sunt cu prea mulţi paşi de ele. Domnul Peter şi-a trecut vopseaua peste faţă, a ocupat scena şi acum începe să cânte. Despre acele lucruri de care mi-aş dori să mă pot agăţa. Oare cum vine asta? Şi cum să scriu despre asta fără să sune niţel cam fals:

- uite-o fată de 25 de ani, o fâţă, iar în jurul ei e Berlinul!
- măi.. nu ştiu cum să iţi zic, da’ Berlinul nu prea e pe gustul meu.
- se mai întâmplă. Se intâmplă şi altele mai rele…

Iar răul meu este senzaţia asta vagă de a rămâne încleştat într-un oraş lipsit de sentimente, în care contează doar mişcarea. Cică sunt 3000 de evenimente în fiecare zi. Şi multe squat-uri cu artişti. De bifat! Însă nimic de trăit.

-înţelegi cum vine asta?



Iar în muzica acestui Peter am găsit joi ceva ce ar aduce a speranţă, dacă aş şti numai, dacă aş ştii cum să-l apuc pe acel om care s-a îndepărtat prea mult, acele străzi din Bucureşti pe care mă plimbam şi care acum încearcă să pară prea cool, prea concrete. Concret e şi Berlinul, un oraş lipsit de mister. Un oraş în care se devine. Plini de oameni cool. S-ar compromite dacă ţi-ar zambi măcar, dacă ar pomeni într-o discuţie despre ratarea aceea, când era aproape la un pas să mute munţii, despre fata care l-a înşelat, despre a nu fi artist. Sau filosof. Despre tăceri.

2005! Ăsta e anul in care am pierdut mult, am pierdut cu exuberanţă şi cu siguranţa celui care ştie că mai are multe de pierdut. Îmi permit, îmi ziceam, am de unde! Voi mai avea multe nostalgii, taman ca aceasta. In Berlin nostalgiile se coc greu. Forfota asta, cum să mai ai răgaz pentru întristare?? Pur şi simplu nu se cade să-ţi developezi stările de spirit şi să le petreci în amintire.



Actual şi strident, cam aşa suna les souvenirs din melodia precedentă.


*

Eu tac mult. Pe cât se poate. Mă ascund în lipsa de umor şi superficialitate!

posted by Diana Adela Martin @ 5:58 PM   9 comments
Tuesday, December 01, 2009
aici
e pauza. dintr-o prea mare ordine a gandurilor. care ma impiedica sa scriu. nu-mi place nu nu, deloc.

profilul meu de facebook este aici . sa pastram legatura! Linistea asta nu o sa dureze prea mult. nu nu :)
posted by Diana Adela Martin @ 11:16 PM   24 comments
Sunday, July 12, 2009
la mine-n cartier
la mine-n cartier, chiar langă piaţă, e parcată o dacie neagră. doar în weekend. și în unele dimineţi. are capota ridicată. și-năuntru este plin de cărţi. cărţi de poeme. aproape, atârnînd chiar de oglinda retrovizoare, e-un carton. ca un fel de carte de vizită mai mare. pe care scria: poetul cutare, P.F.A.

am stat de vorbă niţel cu el. era, se vede clar, un poet adevărat! înregistrat și validat. ca P.F.A. "domnișoară... sunt ultimul nostalgic...", mi s-a prezentat. [oare ma vrăjea??] apoi s-a oferit să-mi dea un autograf.

la mine-n cartier, chiar lânga piaţă, e o farmacie. cu tot felul de produse naturiste. printre care și un medicament minune, "răsina mumie" îi spune. iar pe ambalaj, chiar sub a lui denumire, stă scris: "recomandat de Hipocrate(460-377 i.Hr.), Aristotel(sec. IV i.e.n), Galen(sec. al II-a), Avicenna (sec. al X-lea) Muhammed Arzni (1735)". Iar mai jos, portretele lor. de oameni întelepţi, care nu ar recomanda nici în ruptul capului vreo prostie. Mie mi s-a părut cea mai tare reclamă din lume. mai tare decât pepsi cu ai săi beckham (1975- ) și ronaldinho (1980 - ) și rio ferdinand (1978 - ).

la mine-n cartier, în pajura.
posted by Diana Adela Martin @ 4:18 PM   28 comments
Monday, June 22, 2009
Râsul care mă sperie
Râsul care mă sperie iese din ecran. Se revarsă în hohote pustiind sufragerii si buticurile de la colţ de bloc; coboară în stradă, urcă în autobuz, de ajungi să îţi răsune în urechi peste tot pe stradă. Minimalizînd si egalizînd. Pe blondele lui Negru cu păcăliţii lui Gabriel Fatu, pe bâlbâiţii din faţa prompterelor cu cei ce-s filmaţi alunecînd pe stradă. Într-un ritual amuzant bun pentru generic, conţinut şi coadă.

“Nostim” înseamnă să miştocăreşti şi să cârcoteşti. Iar râsul a devenit un răspuns automat. Căci doară cel care râde la urmă e cel care nu ştie de glumă. Seriosul bosumflat. Teribil de analitic şi de alfabetizat. Ce mai, un om de tot râsul… Ar merita să fie luat în bâză şi demascat. Să îl arate de-acum cu degetul tot poporul.

Râsul care mă sperie iese din cutia aceea neostoit sastisită de resentimente şi norme morale mai întâi desfiinţate şi-apoi instituite ad-hoc. Punînd eticheta “mega-kestie, frate!” pe întâmplări inocente, fireşti şi banale.. E râsul atoateştiutor si valorizator.

La televizor totul e plin de umor. Dar lipsit de gentileţe şi de puritate.

*
Se râde atât de mult încât cuvintele mai au un pic şi dispar. Imaginaţi-vă Turnul Babel. Alcătuit din televizoare din care se aud peste tot aceleaşi hohote sugrumate, bubuind până-n înalt.

*

TOP 3 RÂSETE:
1. Un râs literar: “Aici râsetele au în ele sarcasm şi disperare, insolenţă , provocare şi în acelaşi timp deznădejde şi o tristeţe care te înfioară. Nu aşa râde cineva copleşit de fericire” [Klaus Mann – Mefisto]
2. Râsul băşcălios băsescian
3. La Euforia TV a rulat până de curând emisiunea “Inelul cu diamant” în care 10 fete luptau să cucerească un milionar. Ca probă de departajare: proba de umor. O probă în care fetele sunt puse să râdă, artifical şi cronometrat, timp de 2 minute. Pe nepusă masă. Ca să-i demonstreze milionarului că vor fi intotdeauna pregătite să-i aprecieze glumele…
posted by Diana Adela Martin @ 9:59 PM   21 comments
Thursday, June 18, 2009
Frumusete in Era Pixel
Citind confesiunea aceasta a lui Rares Petrisor, mi-am amintit de o stire pe care o vazusem cu ceva timp in urma. Despre un concurs de frumusete feminina. Un concurs destinat avatarurilor feminine, mai exact :) Miss Digital World. Si am compus o scrisoare replica. Pur feminina :)

Apropo, datele Kayei, castigatoarea din 2004, sunt urmatoarele:
ÎNĂLŢIME: 1.65 m
GREUTATE: 55 Kg
NĂSCUTĂ DIN: Maya 4.0, Photoshop; procesor Dual AMD Athlon 1.7-GHz, 1 GB de RAM
MANAGER: Alceu Baptisto
PREMII: Premiul Best Character la Animago Festival în Germania. A fost expusa la In the Future Face Exhibition de la London Science Museum
PERSONALITATE: Nostima si neindemanatica, uneori aroganta
TRĂSĂTURA CHEIE: “Gura ei e sexy, desi putin cam mare”

*

“Sute de fete ne-au scris intrebandu-ne daca le putem ajuta sa devina virtuale” (Franz Cerami, organizatorul primului concurs de frumusete dedicat femeilor virtuale, Miss Digital World)

Domnule Rares!

Femeile nu au disparut. Pur si simplu, s-au transformat...

De cand avatarul meu a preluat o mare parte din preocuparile si indatoririle mele sociale, pot spune ca am scapat de un mare stress. Tehnologia nu e un dusman, nicidecum, domnule Rares. Ne ajuta sa ne simplificam viata si sa nu ne mai batem capul cu sacaitoarele probleme de estetica cu care se confruntau femeile reale de odinioara.

In vremurile de azi, celulita a ajuns sa fie doar o dereglare de pixeli, si nu una hormonala. Sunteti familiarizat, cred, cu puriceii care apareau pe ecranul teelvizorului cand se oprea transmisiunea TV. Ei bine, vergeturile nu sunt decat o atare dereglare tehnica, un exces de puricei albi concentrati unul langa altul; un deficit din pigmentii care redau culoarea pielii, nimic mai grav. Se rezolvă printr-un click de mouse..

Plus ca am acum 15 costume de baie! Si nu mi-a luat decat cateva ore pana sa le am gata desenate.

Mdap.. unii spun ca as avea gura un pic cam mare. Insa de cand am auzit reprosul asta de cateva ori, am grija sa port mereu la mine un chenar mai mic, care ma limiteaza la 200 de caractere pe minut. In viata pe care unii inca o mai numesc reala, mi s-ar fi intors spatele de-ndata, as fi fost evitata si m-as fi gandit: ce nasol..

Domnule Rares, as mai continua sa va scriu, imi place sa polemizez cu dumneavoastra, chiar va consider destul de OK pentru un tip real, insa vedeti dumneavoastra… trebuie sa ma opresc aici, deja cateva degete si-au pierdut realitatea, nu inainte sa va mai spun ca sunt convinsa ca reticenta dumneavoastra isi are originea in ceva ce as numi teama. Da, exact, în teama de perfectiune, in oroarea ca nu cumva sa nu va ridicati la perfectiunea virtualului. Si nu as arunca acest verdict fara sa argumentez in favoarea sa daca nu, oh nu.. nu as incepe sa ma transform toata in pixeli. Numai pixeli. De sus pana jos!

Diana
Balacindu-ma cu Lara Croft într-o piscina cu clabuci de tequila portocalie, de pe una din plajele insorite ale Norvegiei.
posted by Diana Adela Martin @ 2:04 PM   15 comments
Thursday, June 11, 2009
The Chronicle s-a lansat astazi
Rares Petrisor impreuna cu colegii si prietenii sai au lansat astazi o publicatie care merita rasfoita http dupa http. O publicatie pentru care scriu Maria Coman, Michaela Michailov, Alec Balasescu, Narcis Jeler, Catalin Stanescu, Iulian Tanase.

Cand si cand mai scriu si eu. Am inceput cu un jurnal subiectiv al Festivalului de Teatru de la Sibiu, pe care il puteti citi aici si aici. Dar dati mai multe click-uri, articolele interesante se afla in preajma celor scrise de mine. Pe cuvant!
posted by Diana Adela Martin @ 7:46 PM   7 comments
Tuesday, June 09, 2009
Strada crocodililor - Un cadou pt Bruno Schulz :)
„At present we consider the word to be merely a shadow of reality, its reflection. But the reverse would be more accurate: reality is but a shadow of the word” (Bruno Schulz – The Mythologization of Reality)

Strada Crocodililor” e o povestioară lipsită de cuvinte prea dense. De aceea și înfătișează o Stradă a Crocodililor a cărei realitate e imperfectă, fragilă, în construcţie. “Limba noastră nu posedă termeni care să dozeze într-un fel gradul de realitate și să definească densitatea acestei realităţi.

În acest cartier nimic nu se finalizează, nimic nu se definitivează, toate mișcările rămân suspendate” în ilustrate – o fatalitate. O planturoasă brunetă cu acnee pe faţă stârnește pofte, dar cu degetul arată nu-nu. Vânzătorul efeminat de stofe își înfige ultimul ac în carnea unui client, murdărindu-i cu roșu costumul. Iar toate șuruburile, unul dupa altul, cad!

Mă depărtez puţin pentru a observa lipsa de realitate a orașului, gesturile rămase cumva blocate în instantanee. Întrerupte. Înghesuite. Într-un album cu colaje. Mai fac caţiva pași, trecând pe lângă niște prăvălii - Confsrie, Manchura, Kin of Englnd - ale căror uși sunt blocate, dau într-un zid.

Si-uite-așa m-am plimbat toată ziua buna ziua până să ajung să-i găsesc cartierului coperta a patra!

*
Fratii Quai pornesc cu camera după ei să dezlege marea fatalitate a acestui cartier ponosit și ros de la periferie. De la periferia realităţii, acolo unde aerul e subţiat de cuvintele scrise de Bruno cu fonturi prea mici și prea șterse. Făcând acest film fără de cuvinte pentru a crea o altă realitate, dură precum sticla, care să reziste.



posted by Diana Adela Martin @ 12:11 AM   6 comments
Tuesday, June 02, 2009
O istorie despre zgomot si muzica
Îşi aplecară capul încet spre şine pentru a urmări cu coada ochiului sunetele ce îi atrăseseră de pe peron pâna jos acolo, în tunel. 10 oameni care aşteptau într-o dimineaţă obosită şi calma metroul să vină s-au ridicat de pe scaunele lor, şi-au aliniat servietele, şi-au dat jos pardesiile şi le-au pus ordonat, sprijinite de curbura înaltă a scaunului. S-au dus apoi înspre marginea peronului şi s-au lăsat domol in jos. Înspre sunetul ce vine. Şi zâmbind radios s-au culcat.

În acea dimineaţă traficul cu metroul a fost dat peste cap, vă daţi seama. Miile de plângeri ale celor care au întârziat cu duiumul la birou şi sutele de comunicate ale companiilor care au semnalat publicului pierderi inestimabile cauzate de deficitul de personal au condus la noi planuri noi deziderate. "Vă daţi seama cu toţii că acum fiind aprig sesizaţi trebuie luate urgent altfel de masuri pentru a preveni astfel de nedorite incidente inoportunate" era scris în raportul capilor de metrou, xeroxat în zeci de exemplare.

Din ziua ce a urmat a năvălit în subteran o avalanşă de zgomote pentru a astupa muzica. Reclame la televizoare, vânzători ambulanţi strigînd titluri şi preţuri de ziare, poezii compuse de poeţi locali, rugăciuni şi istorii personale. Blesteme înjuraturi şi colinde. Afişe publicitare derulîndu-se foşnitoare şi scări rulante ce se mişcă-n PRAC PRAC. Şi scârnetul roţilor de metrou ca notă finală. Uşi ce se deschid şi îngramadeală generală.

De atunci călătorii au început să meargă andante allegro înainte cât mai repede, pe scurtături atent calculate, împingandu-se eficace unul într-altul, înjurînd batrânul ce coboară prea incet pana cade, unii protejaţi de ipod-uri, iar alţii cu bărbia îndreptată spre piept, înghiontindu-se, dînd din coate. Alert


*


Într-un articol din New York Times, Under Broadway the Subway Hums Bernstein, este o poveste magic-reală despre muzică şi modurile misterioase in care poate apărea. Despre cum poţi trece cu roţile metroului peste o baladă din West Side Story dacă veţi citi articolul, veţi afla ;)
posted by Diana Adela Martin @ 7:16 PM   18 comments
Wednesday, May 27, 2009
Adevarata problema a fotbalului
- Stiti care este deci problema fotbalului? ma intreaba un taximetrist, pentru a putea sa-mi dea tot el raspunsul care-l macina.
- Care e? ii servesc raspunsul
- Sa stiti ca nu e un raspuns simplu...

Adevarata problema a fotbalului, stimata duduita, sunt suporterii.. da da.. Nu vedeti si dumneavoastra ce dezastre fac: rup scaune, se iau la bataie, arunca fumigene si tot soiul de obiecte pe teren. Pai iti mai arde sa mergi pe stadion in atare conditii? Abia iti mai arde ca privitor, darmite ca jucator.. Va spun, in curand or sa se joace meciurile cu tribunele goale. Si ce sport o mai fi si ala din care lipsesc suporterii?? Se duce naibii tot farmecul..

Da' nici cu suporterii nu stau lucrurile atat de simplu.. Pai problema lor sunt chiar arbitrii. Ziceti si dumneavoastra, cum sa reactionezi cand arbitrii iti dezavantajeaza echipa? Pai nu iti vine sa urli si sa arunci si sa te manifesti ca toate alea? C-asa e-n firea omului, la nervi mai face si lucruri nesabuite. Pai nu?

Iar in ce priveste arbitrii, continua cetateanul cu si mai multa inversunare, avem atatea probleme din cauza lor numai si numai din cauza echipelor. Antrenorii si jucatorii deopotriva. Daca si-ar vedea de treaba lor, sa dea echipa cat mai multe goluri, nici nu s-ar simti acolo o greseala de arbitraj. Pai sa dea vreo 10 boabe, mai conteaza atunci ca arbitrul nu le da un amarat de gol? Uite, de pilda cum se intampla in baschet, in handbal, in rugby.. Pai acolo se simte daca te neindreptateste la un gol??

Fotbalul e dezlanat, haotic, dezoganizat... Faza si golul, asa ar trebui sa fie. Un corner ar trebui gandit si executat ca o lovitura la biliard. Insa nu. Scorul este de cele mai multe ori doar rezultatul efortului lipsit de calcul.

Vedeti dumneavoastra, adevarata problema a fotbalului este insasi fotbalul. Pai daca nici americanii, care-s destepti si primii in toate, nu se uita la un asemenea sport, va dati seama ce sport ca vai de mama lui e si fotbalul asta? Numai pentru tontzi..

Si sa nu credeti ca vorbesc ca un neprofesionist. Nu! Sunt un fost arbitru. De hockey.
posted by Diana Adela Martin @ 11:45 AM   17 comments
Friday, May 22, 2009
Garfield minus Garfield
Prietenii mei imaginari se uita in fiecare zi la comics-urile realizate de Jim Davis. Garfield Minus Garfield sunt niste benzi desenate cu Garfield din care Garfield lipseste. Acolo nu il veti gasi decat pe tanarul John Arbuckle. Singur singurel. Pravalit pe o canapea, alunecand. Jucandu-se cu boabe de orez si oftand la sensul adanc al vietii. Nu are succes la tipe. Nici la animale de companie. Si nici la jucarii de plus. Lui nici macar nimicul nu-i iese. De asta e si deprimat. Imaginati-va, isi petrece fiecare zi singur intr-un chenar! Singur singurel. Nici macar comentarii de la privitori nu primeste. Asa cum de exemplu primesc eu, bloggeritza cu succes.

"Observati cum din toate benzile desenate strabate Fiintarea lui John, in fundamentalitatea sa, cea revelata de plictiseala. Si de angoasa de a exista. Un singur desen face mai mult decat 1000 de cuvinte de-ale mele, zau ca da! Asa ca nu mai bine tac acum?" M4rty Haide-n-ger - citat preluat de pe coperta a patra.

"You can give him a pity click anytime! I sure did!! Yaayy!!!" a fost auzita Paris Hilton barfind la o petrecere si apoi cazand.
posted by Diana Adela Martin @ 12:15 AM   10 comments
Saturday, May 09, 2009
Ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie??
Eu nu am prieteni imaginari, asa sa stiti!

Prietenii mei sunt cat se poate de reali. Numai ca interactionez cu ei in imaginatia mea. Ce sa fac, daca sunt plecati departe?? Eu stau la taclale cu Cleo adeseori, comentam maruntisurile zilei. Stau singura, pe canapea, facandu-mi unghiile si ma trezesc povestindu-i nu stiu ce intamplare cu un copil care a vrut sa isi dea ursuletul de plus la scoala, dar care a fost respins deoarece era prea mare, mult mai mare decat iepurasii roz de Paste. Si cred ca si Cleo vorbeste cu mine, undeva, in alta parte...

Iar unele jocuri de cuvinte si glume simt mortis nevoia de a i le spune unui domn pe care nu l-am mai vazut de cateva luni bune. Nu ma pot abtine, doara stiu ca le-ar aprecia..

*

Voi v-ati intrebat vreodata ce se intampla cu prietenii imaginari dupa ce ies la pensie?? Filmuletul acesta spune povestea unui prieten imaginar clasic, de serviciile caruia nu mai e nevoie. A devenit pur si simplu redundant!


*
Iar aici, daca vreti sa cititi, o postare mai veche de-a mea despre problema prietenilor imaginari..
posted by Diana Adela Martin @ 4:14 PM   25 comments
Thursday, May 07, 2009
Stelute pe dintii mei
-Mama, vreau sa imi luceasca si mie dintii asa cum ii lucesc fetei aleia! ii spune entuziast o fetita mamei ei, amandoua stand in autobuz aproape de mine.

Ii zambesc si dintii mei mai sclipesc o data. :). E incantata: Woai mama ce frumos lucesc, vezi? Vezi? Iar mama... mama e putin jenata. Ca nu cumva copilul sa deranjeze un necunoscut, sa lase o impresie gresita, cum ca ar fi prost crescut. In sinceritatea sa.

- Nu-i politicos sa te zgaiesti asa la oameni, ii sopteste. Doara ti-am mai spus asta de atatea ori. Iar replica asta familiara, a mamelor corecte dpdv al manierelor afisate in public de peste tot, ma face sa-i zambesc. Din nou. Lucind. Fetita da sa intinda mana inspre mine, pt a-i arata ce vrea sa spuna, insa mama e vigilenta. O trage pe fetita de mana exact la timp, pana sa ajunga sa arate inspre mine, ceea ce cu totii am fost invatati ca nu-i frumos si ca nu care cumva sa procedam intocmai, aruncandu-i o privire fioros autoritara: - Potoleste-te, iti spun, se aude din nou in soapta.

Dupa cateva statii, regina celor 7 ani de-acasa si copila ei, in liniste, coboara.




*
Ultima oara cand am fost la ortodont mi-a infasurat altfel sarmele in jurul bracketilor - asta-i tot secretul :) Si dap, aduc oarecum a stelute. Intr-o oarecare lumina.
posted by Diana Adela Martin @ 1:41 PM   15 comments
P.S.
o melodie care merge taman bine la sfarsitul unei postari precum cea de luni: Vincent Delerm, Les gens qui doutent

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 1:38 PM   3 comments
Monday, May 04, 2009
2 oameni
Desi cearcanele mele nu arata asta, am fost in vacanta in ultima saptamana. In Grecia. Unde am intalnit 2 oameni speciali. Pe langa care cel mai probabil as fi trecut fara sa-i bag de seama. Modesti si discreti.

Pe Kostas l-am cunoscut la una din tavernele de pe strazile laturalnice ale Atenei. In Plaka, un cartier lenes si calm, in care cainii nu latra si singura zarva este a cerceilor si a lanturilor care zdrangane cand bate vantul. Stateam la o masa cu mama mea si ascultam fragmentele de conversatie din jur. Ale trecatorilor, ale vanzatorilor de la buticul de vizavi, a chelnerului cu un musteriu de la o masa alaturata, singurul musteriu in afara noastra. Vorbeau despre carti si despre greaca veche.

Cand s-a apropiat de masa noastra pentru a ne aduce felurile de mancare, l-am intrebat daca vorbeste limba greaca. E o limba dificila, diferita de greaca contemporana, am cativa colegi care s-au straduit mult pana sa ajunga sa-l citeasca pe Platon si Aristotel in original. Eu sunt cu analiticii, a fost de ajuns sa invat engleza urmarind desenele animate de pe Cartoon Network.

L-a bucurat intrebarea si a inceput sa ne povesteasca nitel despre carti, despre studiu, despre limbile straine. Greaca veche a invatat-o singur, din carti, dupa orele de munca. De ce? "Pentru ca dupa ce deprinzi limba, magia poate incepe", mi-a explicat el. Am zambit politicos, crezand ca e o figura de stil. Insa luandu-mi cele doua maini mi-a aratat la ce se referea, rostind niste incantatii. Al caror rezultat a fost acela ca bratul meu drept se racise, in timp ce bratul stang devenise cald. La sfarsitul mesei, mi-a spus mie, Filosoafa, ca misterul este Recele. Si cum de apare el, dat fiind ca noi oamenii transmitem caldura.

Joi l-am intalnit pe Aharon Apelfeld. Un scriitor nascut acum multi ani la Cernauti care a spus povestea Holocaustului sau si a pierderilor sale. Un om care la 8 ani si-a vazut mama si bunica impuscate si care de la 9 ani, cand a reusit sa evadeze din lagarul al carui prizonier era, s-a trezit singur pe lume, doar cu un trecut. Un om care de la 9 ani isi construieste prospetimea si candoarea si increderea in oameni. Un batranel marunt si surazator, cu o sapca pusa strengareste pe cap, care crede in oameni si in surprinzatoarele gesturi de gentilete si omenie.

Imi e putin rusine sa vorbesc despre ei in aceste putine randuri. Despre seninatatea si lumina lor. O fac insa ca un cadou. Pt cei care nu mai vad frumosul din oameni, care pornesc intr-o relatie lipsiti de incredere in celalalt, pt cei care judeca si dau verdicte cu usurinta, care se considera grozavi, crezand in absolutul adevarului lor. Autosuficientilor. Mistocarilor. Celor care ranesc si celor care se tem sa sufere. Pentru ca acestia sunt 2 oameni care cred in surprizele placute ale vietii si in bogatia ei. Si care pur si simplu, nu renunta. Sa spere, sa se straduie, sa supravietuiasca. Mai sunt multi ca ei, pe cuvant ca mai sunt. Mai ascunsi, mai deghizati, Mai nepriceputi sau neinteresati in a se arata. Dar multi, zau asa :)

Scrisul e un cadou, spunea Aharon. Scoti la iveala ceva foarte fragil si luminos care tine de tine, de interioritatea ta, frantura care e cea mai apropiata de copilaria din tine. Printr-un procedeu dureros, al amintirii si al stradaniei de a gasi enunturile si descrierile cele mai reale. Dintr-o nevoie dureroasa si sacaitoare de a da toate aceste ganduri si senzatii afara, prin cuvinte.
posted by Diana Adela Martin @ 8:46 PM   16 comments
The Chronicle
Click dupa click, azi am tot citit The Chronicle, o publicatie pe care imi doream de ceva ani sa ajung sa o citesc. De-acum , zambesc :) Cheers!
posted by Diana Adela Martin @ 4:35 PM   1 comments
Sunday, April 19, 2009
O melodie pentru duminica dimineata

Rebecca Collins - Satin Shoulder

Astept ceva. E o senzatie cam ciudata. Mai ales pentru cineva atat de in etate ca mine. Cand eram mica mai mergea, o toleram, ii gaseam un firesc. Insa acum incep sa intru in panica: daca voi continua sa caut? Si sa astept. N-ar fi chiar pe placul meu sa se intample asta..

Am obiceiul de a strange lucruri marunte: Nerabdarea de a parcurge o dimineata. Lenea de dupa-amiaza. Stangaciile si entuziasmul lucrurilor abia descoperite. Naturaletea si candoarea. Familiile si prietenii care se strang in bucatarii pentru a sta la taclale si a rade. Absenta gandurilor ingrijoratoare. Drumuri pe care sa le parcurg cu curiozitate, la pas sprinten. Carti citite cu pofta. Si prajituri! Mdap :) Astfel de maretii marunte strang..

Imi plac femeile carora le sade bine c-o mustata conturata! Jucandu-se seducator de-a Charlot.

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 12:59 AM   12 comments
Friday, April 17, 2009
Din nou, despre voluntariat
In Hotnews, daca poftiti, luati de cititi un interviu cu Simona Iftimescu, colega mea de voie buna si de munca de buna voie. Vorbeste nitel despre educatia non-formala, voluntariat, LEAP si mai ales despre sentimentul acela placut al lucrului bine facut.

"HotNews.ro: Ce argument le-ai da celor care prefera sa se angajeze si sa castige bani si considera voluntariatul si training-urile pierdere de vreme?

Simona Iftimescu: Ma bucur ca nu sunt in situatia de a predica fara sa stiu ce zic. Eu sunt acum studenta la doua facultati, coordonez proiectul LEAP si m-am angajat in octombrie pe un part-time. Am zis ca, dupa atata voluntariat si internship-uri, trebuie sa iau contact si cu viata asta in care pe 10 ale lunii iti intra salariul in cont. Este o experienta foarte interesanta, te responsabilizeaza altfel cand stii ca la sfarsitul lunii primesti niste bani de la oameni care depind de munca ta. Lunea trecuta am renuntat, pentru ca mi-am dat seama ca banii erau singurul avantaj pe care il simteam si ca tot ce puteam sa iau dintr-un job, am luat pana acum din educatie non-formala.

Multi spun ca voluntariatul este ceva idealist, pe care il fac cei care au timp. Este mult mai mult decat atat, este un demers de responsabilizare sociala si de implicare a individului in tot ce inseamna comunitate. Poate ca ar trebui sa existe un spirit din asta de implicare pasiva, adica chiar daca lucrez opt ore pe zi poate, la sfarsit, ma duc la o casa de copii si ma joc cu un pusti de 5 ani. Sunt lucruri pe care, daca nu le faci acum, nu se stie cand vei mai avea ocazia. "

Doar nitel, pt ca sunt atatea de spus. Daca vreti o poveste mai bogata si mai emotionanta, pe blogul personal al Simonei puteti citi raspunsul ei la orice "de ce?" "la ce bun??" "ce rost are?" care apar uite-asa, tam nesam, in conversatii.
posted by Diana Adela Martin @ 12:25 PM   5 comments
Tuesday, April 14, 2009
Demn de Cartea Recordurilor
MOTTO: "Am reusit sa aducem Romania inca o data in Cartea Recordurilor" [aici]

Totul a inceput intr-o seara cand o tanara plictisita a scris intr-un document word cel mai lung cuvant citit vreodata. Fenestructuliansenegrenjoasofurcturentomepatie. Pe care mai apoi l-a pus in circulatie. Pe blog. Iara cititorii blogului ei nu au prididit deloc si l-au si trimis de cu graba prin mailuri. In masa. Cu sute de CC-uri. Ce cititori draguti si de treaba.. nu-i asa??

A facut ravagii. De indata ce au downloadat documentul, excitati, academicienii s-au zbatut sa ii faca loc in dictionar. Ba chiar s-au grabit sa editeze DOOM - editia speciala, special pentru el. Prin amabilitatea Ministrului Culturii, ne aflam acum in posesia mai multor detalii:

- E un cuvant asa de lung.. Il va arunca cineva asa, in discutie, ce credeti?

- Nu.. nu.. nu e un cuvant de masa, mundan, pentru toti.. ci unul cu renume si prestigiu, intelegeti?

- Si atunci.. cui ii foloseste un cuvant atat de greu de folosit?

- In primul rand Romaniei. Am vrut sa aducem Romania inca o data in paginile Cartii Recordurilor. Si tin sa subliniez ca in cea mai mica editie a Cartii Recordurilor, cea de latimea si lungimea unei unghii false, Romania ocupa de astazi cu 25 pagini mai mult! Ceea ce e ceva.. sa recunoastem!

- Si totodata un triumf de natura intelectuala. Prea multi cel-mai-mare-carnat si cel-mai-mare-brad. Era timpul sa atacam chestiuni mai serioase.

- Oh, da, categoric! Si asta nu e tot. Pentru anul 2009 ne propunem sa punem Romania pe harta culturala si prin alte initiative. O echipa de actori deja pregateste punerea in scena a celui mai scurt spectacol de teatru. Nu vreau sa ma laud, dar cred ca se poate spune ca este un spectacol de teatru care poate fi vizionat chiar si de spectactorii care nu sunt in sala. Toata actiunea poate fi surprinsa intr-o singura fotografie.

- Dar asta e remarcabil!

- Si pentru concertul de inchidere a editiei de anul acesta a Festivalului Enescu planuim cele mai lungi aplauze de final. Daca lucrurile merg bine si nu vom avea niste veri prea calduroase, vor dura pana la urmatoarea editie, din 2011. Asta spune multe despre noi ca si public, nu-i asa? Romanii sunt fara doar si poate un public minunat. Toti marii artisti ne-au spus acest lucru, nu aveam dubii in aceasta privinta, insa gasesc ca e timpul ca si Cartea Recordurilor sa certifice si sa gratifice aceste vorbe..

*
In calitatea mea de cea de-a 20 femeie - romanca - bloggeritza- de - succes primesc tot felul de spam-uri. Si oferte publicitare. [Voi nu? Ceaiule? Cireaso? Tomato? Lamaie?] Toamna trecuta, de exemplu, Editura Dacia ma anunta printr-un mail de o grozava initiativa de-a lor cu ocazia zilei de 1 decembrie, invitandu-ma calduros sa particip la:

- cel mai mare pelerinaj religios ortodox din Balcani

- cea mai mare parada militara si religioasa dedicata simbolului statului roman "Sf Andrei"

- cel mai mare drapel de artificii din lume simbolizand culorile Romaniei

- cea mai mare cruce iluminata cu torte din lume, alcatuita din trupuri umane

- cea mai mare coliva din lume, dedicata tuturor sfintilor martiri care au contribuit de-a lungul a 2000 de ani la eliberarea si formarea Statului National Unitar Roman
*

P.S. nu avem prea multe recorduri? nu incercam sa parem prea grozavi? si chiar asa: voi aveti vreun record personal?
posted by Diana Adela Martin @ 9:58 PM   16 comments
Wednesday, April 01, 2009
LEAP te angajeaza la voluntariat
M-am urcat in taxi, intr-o dimineata tarzie. -In Piata Dorobanti, am spus, iar soferul mi-a aruncat intrebarea inapoi -Acolo lucrati, domnisoara?

-Aaah.. nu.. Acolo este cabinetul dentistului..
-A!! Ca-i tarziu. E ingaduitor seful daca va lasa sa ajungeti asa tarziu.
-Eu nu lucrez..
- Ah!! [tacere stanjenitoare]

Tacere stanjenitoare. Prelunga. Soferul care fusese un vorbaret nu mai scoate un cuvant. Tacere prin care arata ca ma judeca. Si eu acolo, simtind nevoia sa ma justific. Uneori simt nevoia sa ma justific, desi imediat dupa aceea mi se pare cam ridicol, de ce sa le explic unor straini felul meu de a fi. Nu Diana, nu-i asa ca-i nitel cam ridicol? Insa atunci in taxi am completat: -Adica muncesc. Dar nu pentru bani. Muncesc din placere. Urmeaza o privire si mai surprinsa, o tacere si mai stanjenitoare. In imaginatia lui e o chestie sa nu muncesti si sa te duci la ora 11 in Dorobanti. Sa bei o cafea, sa probezi o pereche de pantofi. Si apoi sa ajungi acasa chiar la tzanc pentru somnul de dupa-amiaza. O chestie nashpa, dar familiara. Insa in a munci fara bani e ceva neplacut si arogant care sfideaza orice om al muncii retribuite. Tipul pur si simplu nu poate sa inteleaga:
-Si cum.. munciti, dar fara bani?
-Da, chiar asa. Fac voluntariat
Tacere. Imi aud fiecare inghititura. Acolo, in gatlej.

*
Ieri, la Orange Concept Store, a avut loc evenimentul de lansare a programului educational LEAP - Link Education and Practice. Puteti citi rezumatul scris de Maria Dumitrica chiar aici.
posted by Diana Adela Martin @ 3:54 PM   18 comments
Sunday, March 15, 2009
Cantec pentru un pieptene


ia un lucru din casa si da-i inca o sansa. ia o cheie. sau o agrafa. o batista roasa. un jeleu pietrificat. gandeste-te la fiecare ca si cand ar ascunde o taina, pe acolo pe undeva. ca si cand s-ar arata doar altora asa. ca o cheie, agrafa, batista roasa, jeleu pietrificat. nu si tie insa, ca doar nu te lasi pacalit asa usor, mai baiete si mai fata.

deci ia o cheie si sufla in ea pana ce ies baloane de sapun scamosat. planteaza intr-un ghiveci o agrafa. dintr-o batista roasa si 2 cioturi de creion fa un balon-elicopter. Iar dintr-un jeleu: un giuvaer!

apoi ia un pieptene. plimba-ti degetele pe el. si asculta :)
posted by Diana Adela Martin @ 1:57 AM   13 comments
Thursday, March 12, 2009
Homarul si Serena - o feerie!
Trantesc cu delicatete portiera scoicii si-i spun taximetristului adresa la care vreau sa ajung. Intoarce capul si ma studiaza. Ranjind. E un homar lipicios si infoiat a carui camasa hawaiana nu-i acopera pieptul intrutotul, lasandu-i la vedere un smoc de par, sudoare si testosteron. Intoarce capul iar, ma priveste si apoi demareaza.

Drumul pe Stefan cel Mare e presarat cu tot felul de referinte critice. Imi arata strada pe care isi construieste acuma casa pretenarul lui, un tzipar cam fraier si usor de dus de nas. Mai incolo, si scoate mana pe fereastra, are firmadebirou un rechinas cu care se vorbise prin toamna sa incheie ceva, da nu-i genu pe care sa te poti baza, ca ala te baga in belele uiteasha!-uiteasha!. La semafor intoarce capul si ma priveste. Ranjind, ma-ntreaba dc stiu cum se pot spala usor verzisorii. Ca unu, Jonny, avea cateva sute de mii de alge de care vroia sa scape, asa c-a pus-o de-o firma de taxi. Intelegi, nu, cum merge treaba? A cumparat masini si devenea onorabil cu castigu.

Tipu e plin de ponturi si relatii. E un homar a-ntaia, de viitor. El stie asta. Numa ca acuma mai ramane ca si eu sa vad. Si sa aprob. Dand din cap uiteasha-uiteasha..

Si poti spala algele si cum o facut-o crabu asta jmekerit de Lali Soare, care a bagat tot in materiale de constructii si acuma iji ridica bluoc . Ca doar cine-o fi acolo ca sa te masoare, intelegi, nu-i asa, unde bat?

In aglomeratia asta de pe Stefan cel Mare eu oftez privind calutii de mare care-si croiesc drumul spre mai departe usor.

*

Ajunsa la Plaza Chibrit, ii spun sa ma lase langa shaormarie. Cobor si o iau la pas, agale, in timp ce hamsiile cu sortz rascheteaza in fasii subtiri imensul strugure atarnat de perete. Apoi le indeasa in lipii.

Apa prin care inot ramane, cumva, diafana stravezie albastra.

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 10:17 PM   11 comments
Tuesday, March 10, 2009
Le sourire d'un jour noisette
Abia m-am spalat pe cap si in jurul meu miroase a nuca si a afine. E un aer asa... lenes aici in camera, ce ma imbie la atipeala si fantasme. Am parcurs lungul drum al diminetii inspre somnul de amiaza printre aburi si creme asa ca acum ma gasesc tolanita pe canapea, prefacandu-ma obosita (dar nu sunt, noo, ca doar nu am muncit la camp). Muzica la casetofon e data incet, intr-atat de incet incat sa nu disting versurile, doar raguseala din voce, noptile nedormite si tutunul, purtate de un ventilator gigant pana la mine si apoi imprastiate in toata camera. Fata incercanata care canta dispare si imi apare in fata, ca un personaj, surasul lui Harry Brauner. Si doara stiti ce suras avea..


E intr-o zi mare, nu are nevoie de condimente si ceaiuri pentru a da drumul la povesti. Acestea cad si se rostogolesc din casetofon precum un ghem atins de pisici. Iat-acum isi aminteste de Brancusi si de o anume tinerete purtata peste tot in lume; cat timp tii in brate strans mamaliguta nu ai cum sa te departezi prea tare de locul in care te-ai nascut: ii placea sa fim numai noi doi la aceste neuitate, pentru mine, intalniri cu caracter, ca sa zic asa, prin excelenta folcloric. Dupa ce se imbaia, aparea intr-un halat gros de baie. Pe cap, un prosop imens se transforma intr-un imens turban. Era incantat sa-mi ofere la cina bucate romanesti gatite de el. Cu cata placere imi povestea despre faima sarmalutelor si a mamaligutei lui, printre admiratorii veniti sa-l viziteze din toate colturile lumii! Rasturnata pe un taler de lemn, mamaliguta era taiata cu ata, precum invatase in casa copilariei, la Hobita. Face brusc o pauza pentru a nimeri intr-un alt loc, intr-o alta amintire Foarte des, dupa o zi de munca, seara, Brancusi ma poftea in atelierul lui la un pahar de vin in modesta 'supanta' unde dormea. Lua ghitara din cui si se acompania, cantand cu glas domol cantecele care ii aduceau aminte de tinerete. Nu erau cantece tiganesti, erau cantece orasanesti. A ruginit frunza in vii.

Intre timp am terminat de rontait alunele invelite in ciocolata si imi pregatesc in liniste tinuta de plecare. Ma misc agale pentru a nu deranja vocea, pentru a nu o aduce in prag de bruiaj si tacere. Numar in gand secundele pana sa ma aplec dupa incaltari. Totul e calculat la sutime. Imi pun vesta, imi iau umbrela si plec. Inchid usa si las in spate un glas care tocmai incepe o poveste despre o iubire mare. Niste ganduri si sentimente care nu merita spectatori.
posted by Diana Adela Martin @ 7:23 AM   2 comments
Sunday, March 08, 2009
Noaptea toate drumurile au treceri de pietoni
E adevarat ca noaptea toti pantofii cu toc sunt negri, iar femeile ce-i poarta, niste feline?

E adevarat ca pe intuneric poti ajunge de nicaieri oriunde? Pas dupa pas, doi nori negri cocotati pe un cer cu cravata.

Adevarat e ca lucrurile nu sunt ce par a fi e adevarat? Voi dupa ce proverbe nocturne va ghidati? in viata, dar si in pat

*

Miles Kingston, editorialistul meu preferat, a compilat o serie de proverbe albaneze. Lipsite de logica practica, facute sa le citesti incruntat. Intrebandu-te Whaat the fuck?? Le puteti citi aici si aici si aici. Miles a decedat in 2008, in ianuarie. Era un polymath. Mi-l imaginez zambind cand scria. Textele lui au ceva nastrusnic. Nu da lectii, nu face morala. Se joaca. Neincrancenat..
posted by Diana Adela Martin @ 10:49 AM   7 comments
Wednesday, March 04, 2009
Barbatul care masura timpul cu camera de filmat
Barbatul lua o fotografie veche si o imparti in doua. Treptele cazand inspre usa de la intrare si interiorul incaperii le lasa asa cum erau. Alb-negru si in nemiscare pana se loveau de geam. Se juca doar cu spatiul aflat in afara usilor de sticla, introducand din cand in cand miscare. Perechi de oameni care se plimba, oprindu-se nedumeriti in fata usilor inchise si lovind in geam.


Shadow Piece, instalatia lui David Claerbout, consta intr-o fotografie de prin anii 50 manipulata digital prin introducerea unor cadre filmice in partea de sus a acesteia. O grozavie pe care am privit-o vreo 20 de minute la o expozitie dedicata lui Eduard Hopper si artistilor contemporani pe care i-a influentat. David Claerbout fiind unul dintre acestia. O grozavie care mi-a dat noduri in gat de nostalgie, nascute din simtul trecerii timpului pe care reuseste cu atata forta sa-l redea.

Pentru ca acesta e efectul juxtapunerii imaginii fotografice cu cea cinematografica. Nostalgie si nitica angoasa. Camera de filmat doar masoara trecerea timpului. Fotografia il poate reda intr-o instanta a sa. Alaturarea celor doua medii insa poate capta devenirea. Si asta e un efect tulburator si-n arta rar.

In lucrarile sale, David Claerbout cauta sa prinda timpul. Mereu in miscare, il fugareste cu camera de filmat pana transpare - cadru dupa cadru - filtrat printr-un secundar.

*

La expo de care va spuneam, in camera unde era prezentata instalatia foto-video a lui David Claerbout, se afla si un tata cu baiatul lui. Micut, la vreo 5 ani. Dupa catrva minute, pe ecran apare prima pereche care vrea sa intre in incapere. Nu reusesc, asa ca incep sa se agite si sa impinga cu putere-n usa. Ridica mainile, sunt nervosi. Pustiul incepe sa le faca semne. Isi ridica mainile inspre ei, ii saluta, le face din nou cu mana. Perechea de pe ecran nimic, nu reactioneaza defel la semnele baiatului. Tatal ii spune sa se potoleasca pentru ca pur si simplu cei doi nu il vad. Baiatul e nedumerit, nu intelege But daad, why not?? We're in the same space and time like them! We are, we are!!
posted by Diana Adela Martin @ 6:19 PM   6 comments
Monday, March 02, 2009
Mandru nu doar o zi pe an
GayPride este un proiect initiat de Octavian si Robert. Un proiect care aduna persoane si povesti.

*

Uitandu-ma la Sex in the City si la alte filme si seriale care promoveaza prietenia girl-gay m-am simtit putin stinghera. Asa cum ma simt stinghera in privinta oricarei relatii de prietenie pe care o vad pornind de la niste calcule: de practicalitate sau de coolness. Si acum e moda asta, ca o fata sa isi caute un prieten gay, cu care sa se afiseze si pe care sa il poarte la bratul ei si sa il prezinte ca atare: my gay friend who's by the way gay. O prietenie etalata asemenea unei genti ultimul racnet sau unei perechi de jimmy choo.

Cand vad astfel de relatii de amicitie ma intreb daca vor mai rezista in momentul in care vor incepe sa se estompeze pe ecran sau in reviste. In momentul cand un alt tipar de prietenie va intra in trend: fata si batausul, fata si geekul, fata si timidul.

Cand vad astfel de relatii de amicitie ma intreb daca homofobia nu e o pozitie mai onesta. Prin stabilitatea motivatiilor care conduc la aceasta optiune.

De aceea eu as vrea sa spun, lui si voua, ca-s: Mandra nu doar o zi pe an ca sunt prietena cu Octavian :)

*

Pe site-ul Gaypride veti gasi persoane si povesti. Neexotice, ponderate, oneste, calde, emotionante, fragile, deschise. Pentru ca era firesc sa existe un astfel de site. Pentru aceia care vor ca imaginea a doi barbati plimbandu-se mana in mana sa capete firesc in ochii celorlalti.

Un proiect netrendy. Unul firesc :)
posted by Diana Adela Martin @ 6:31 PM   27 comments
Friday, February 27, 2009
Noma Bar and the Oscars
Cateva linii si niste pictograme din care apare mai intai o personalitate si mai apoi un chip. Foaia pe care Noma Bar a desenat portretul lui Bob Dylan zvacneste in ritmul basilor, palpita la timbrul vocii lui. O alta, cea in care apare Pavarotti, pufaie aerul ca un balon, in note inalte

Chiar si o foaie de hartie stie. Stie cine-a fost desenat pe fata ei de catre Noma Bar. Tipul stie meserie. Si se joaca. Cu ce stim noi despre acesti indivizi notorii.

Puteti vedea cateva dintre posterele filmelor nominalizate la Premiile Oscar si a altor cateva filme in viziunea sa aici
posted by Diana Adela Martin @ 3:11 AM   9 comments
Thursday, February 26, 2009
Dorobanti - zooming in
Trecand pe strada Putul lui Zamfir vad o casa frumoasa si albicioasa, cu o mica gradina in fata si cu o eticheta de firma la vedere Masaj, carti, muzica. Imi place aerul ei relaxant si ezit; intre a intra si a nu intra sta doar teama de ridicol. Daca e chiar un loc de masaj si nu doar o denumire in joaca? Daca dupa ce intru va trebui sa ma dezbrac si sa ma las impachetata (in struguri rosii 45 RON, in cafea 80, in aur 100) cand eu vreau doar sa ma uit la carti? Sau daca, doamne fereste, vor sa ma termosudeze (45 RON)?

Zooming in pe detalii si vad lucruri pe care nu le inteleg in totalitate si care probabil servesc ca amuzament pentru mâte, sa le desire pana ajung la imagini complete. In meniul unui bistro din strada Tudor Stefan (nefotbalist) e trecut ca fel principal coada de sirena, scris cu litere prea reale pentru a fi surreale. Iar pe strada Tudor Vianu (inca un nefotbalist) un alt anunt cu numar de telefon SOBAR CORSAR. Pe aici vaz ca se preumbla personaje interesante si mult prea stranii pentru a fi surprinse de paparazzii de la Ciao - ar blura orice fotografie, zau asa!

Piata Dorobanti e un spatiu care pe mine ma fascineaza, un loc in care viata veritabila, cea cu taine si indicii de Sherlock Holmes, se duce de la o zi inspre alta in mod discret si tainic, dupa paravane bronzate la solar, ascunsa de fosnetul hainelor, de cling-clang-ul cheilor de la masina si de pacanitul ritmic al tocurilor cui, un loc in care dute-vino-ul de la o cafenea la alta tine de sase adevaratelor, realelor mistere.

Si mai tine de sase si pisicilor si cateilor care alearga, se joaca, mediteaza pe zidurile caselor, privesc norii, se pierd prin verdeata, casca, se intind si atipesc. Catei si pisici care isi duc traiul frumos, gratie stapanilor lor care muncesc atata pentru a le oferi o viata mai buna decat au avut ei.

Iar uneori, in timpul pranzului, e atat de puternic de pustiu pe strazile laturalnice ale Dorobantiului incat te intrebi daca nu cumva toti oamenii au fost capturati in timp ce traversau strada sau jucau sah in fata blocului si exilati cine stie unde, in paginile revistelor lucioase de barfe sau inghesuiti in cutii de televizor.

Televizor ii zice la cutia aia cu culori care isi schimba formele, nu?

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 7:54 AM   10 comments
Sunday, February 22, 2009
la periferie, un tramvai
despre bucuria asta vreau sa scriu, despre bucuria asta micuta si subtire, diafana - stravezie, de a sta intr-o dupa-amiaza intr-un tramvai aproape gol alaturi de un barbat la vreo 60 de ani duhnind a alcool si un june la treizeci, cu palarie de cowboy. ei doi vorbind de toate cele, sugubeti. eu tacand si privindu-i.

ei, asta-i lejeritatea despre care vreau sa vorbesc, cea care-l indeamna pe-un fante sprintar sa-i exclame unui batranas care cand si cand isi scoate butelcuta cu alcool pt a mai da pe gat o dusca eeii dar ce mai semanati cu jules verne aceeasi cu cea care-i da ghes unchesului sa-i raspunza si sa intre-n joc tu esti ma turcule, tu esti cel cu care m-am plimbat cu avionul peste tot in lume? ce bine ca te-am gasit, mai turcule, ma.. lejeritatea care, in fine... ma face pe mine sa privesc toate astea cu zambetul pe buze, mic martor la o fiesta a maruntisurilor cotidiene, a maruntisurilor care se gasesc cu plinul si cu duiumul si hai la mai mare peste tot in cartierele de margine de oras in fiecare zi de meci si la fiecare butic de bloc si in jurul fiecarei bare de batut covoare, in zilele de botez si nunta sau in daciile care petrec noaptea cu portierele deschise si muzica data tare si in zilele cand prea cald fiind, sari cu talpile goale in baltoace pline cu apa tasnita dintr-un furtun, flecustete pe care le pretuiesc nespus ca doara ele m-au facut sa ma bucur intr-un anume fel profund si grav de viata si sa nu am ambitii, nici orgolii, ci valuri si valuri de pretioasa, neabatuta lejeritate si continua ignoranta. pe care dupa cum v-am spus: le pretuiesc nespus si fara seaman.

*

eu sunt o fata care a crescut intr-o periferie si care acum traieste in alta. Ma simt bine aici, imi place de numapot. Imi place simplitatea si lejeritatea astei vieti duse astfel, in care se erodeaza spatiul unei vieti interioare pline de mistere, dileme si aventuri colosale.

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 7:48 PM   15 comments
Friday, February 20, 2009
Gradul 38 al ecriturii - name dropping, nose dripping
Sunt perfect de racita. Intr-atat incat sa simt trecerea timpului greoaie, anevoioasa si lenta, identica cu decojitul unei mandarine uriase. Intr-atat incat sa ma bucur de asta. E starea potrivita pentru a simti ritmul scrierilor asiatice si pentru a intra in timpul lor asa cum se paseste intr-o camera de odihna si abur.

Pentru a-mi acoperi febra stau sub o patura rosie unde recitesc Sei Shonagon, Dai Sijie, Ha Jin si Kawabata. Incerc sa ma joc, faramitandu-le in haiku-uri personale -> de genul acestuia compus de Radu Cosasu preferatul meu <- insa nu imi ies nu, nu aproape niciodata. Cu o spranceana ridicata a indignare iau foile si le mototolesc. Fac asta o data si de alte ori si tot asa, invartindu-le ca pe un cub rubik. Insa fara de succes caci nici o figurina nu apare. Atat de nefolositoare, mainile mele se pleostesc peste origamiurile avortate.

Azi nu imi iese nimic. De la febra, e clar! imi spun si pufnesc in timp ce scriu un mic post plictisitor.
posted by Diana Adela Martin @ 7:49 AM   16 comments
Thursday, February 19, 2009
Cum sa devii celebru - E usor!!
"Tata lipeste fotografii de-ale noastre pe ecranul televizorului. Pe urma fotografiaza televizorul.

-Aici suntem noi! le spune persoanelor importante. Am aparut de multe ori la televizor!"

[Aglaja Veteranyi - De ce fierbe copilul in mamaliga]

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 12:07 PM   15 comments
Wednesday, February 18, 2009
2 lucruri despre mine - senzationale!
* un interviu pe care l-am dat Sanei pt hotcity. Doua fete zbantuindu-se pe internet si vorbind de toate cele, de la poezii revolutionare pana la secretele seductiei (fii misterioasa! fii mai misterioasa de atat!) :)

* o fotografie! mai precis cea de-a patra fotografie din cel de-al patrulea folder al celui de-al patrulea folder cu poze din computerul meu. La cererea lui Octavian. E o poza facuta de mine. Mie. In oglinda. Stiti genul de poze... o fata care probeaza diverse tinute si apoi se fotografiaza. Pt a nu uita combinatia, desigur :)

Astept intrebarile, sfaturile si sugestiile dumneavoastra in comentarii. Chiar acum!
posted by Diana Adela Martin @ 5:06 AM   26 comments
Monday, February 16, 2009
Fabrica mea de ursuleti de plus
Intr-o soseta de lana maro lasata pe dupa canapea pentru a fi uitata si pierduta se gasesc scofacolcii, mici insecte rulate in ghemuri de praf si scame si puf si alte mici mizerii.

Mi-a lipsit indrazneala de a cobori pana in adancul sosetei, o mana retrasa acolo poate fi inghitita usor. Un om curios care a alunecat din greseala se pierde in intuneric pana dispare de tot. Incetisor, fara ca macar sa-si dea seama de ce i se intampla. In dreptul calcaiului un felinar, logo-ul Adidas, lumineaza tot mai plapand, apoi gata. Cotloane nesigure te ademenesc cu tacerea lor. Pazea! Trei dungi carnivore te pandesc sa dai coltul gleznei.

Privim de pe margine la scofalcoci, eu si cu o pisica, cum isi duc viata lor simpla, lipsiti de orice electricitate evidenta, cum stau ei asa cu tipare de croitorie in fata crosetand la ursuleti de plus in timp ce altii mai vanjosi extrag fire de lana. Multa rabdare si liniste. Din cand in cand un sunet pe care nu il recunosc. Poate ecoul andrelelor lovite una de alta, cine stie...

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 3:27 PM   18 comments
Thursday, February 12, 2009
niste melodii cu mult soare
1. Lowlight - All This Love

2. Simone White -The BEEp BEEp Song
3. Asobi Seksu - Thursday
4. Lali Puna - People I Know
5. Vincent Delerm - Sous les avalanches
Si bonus: Fred Frith & Evelyn Glennie - A Little Prayer

E placut sa te uiti in sus pana te ustura ochii. si apoi sa bajbai, sa gafezi, sa te impiedici pe scari.. :)

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 2:51 AM   11 comments
Wednesday, February 11, 2009
Barbatii care se ocupa cu umorul
Uite cum sta treaba: barbatii care se ocupa cu umorul nu prea imi plac. Ma fac sa ma simt inconfortabil. Ca si cand as sta pe un scaun de teatru tot timpul cand sunt in preajma lor. Amortesc. Si incepe sa ma doara ceva.

Barbatii care se ocupa cu umorul incearca prea mult sa certifice acest lucru. Cu orice ocazie. Discutiile cu amici se transforma in spectacole de stand-up, poantele aparute in conversatiile spontane sunt trecute repede in carnetele, au pregatit pentru fiecare subiect cate un banc potrivit, iar daca Doamne fereste dupa ce ti-l va spune nu ai fata modificata de cute de ras se-nfoaie si-ti spune, pe un ton superior: auzi tu, fetito... sa mor eu dc l-ai priceput. hai ca ti-l mai spun o data!

[sa zambesc acum? politicos si realist?]

Si zau daca nu ma astept ca la despartire sa imprastie-n jur carti de vizita pe care sta trecut numele lor si sub stii bancul ala?

:) :)) :D
ROFL
!!
posted by Diana Adela Martin @ 7:31 AM   22 comments
Saturday, February 07, 2009
The Trouble With Imaginary Friends
Imbatranesc brusc, irevocabil, atunci cand, trecand pe langa un prieten imaginar, intorc capul intr-o parte prefacandu-ma a nu-l vedea pentru a evita stinghereala momentului. Cand alura lui blanda si bonoma nu ma indeamna sa il trag de manson ci imi aduce in jur un vag val de nostalgie pentru clipele proaspete ale camaraderiei noastre.

Problema cu prietenii imaginari e ca nu se maturizeaza in acelasi timp cu mine asa ca revederea dupa o lunga pauza ma face inevitabil sa ma simt amortita si prafuita. Ei poarta in continuare intr-un cufar de care nu se despart niciodata cele mai luminoase ganduri si nastrusnice ambitii ale mele, iar cand le scot la iveala ca pe o taraba (si simt ca fac asta manati de cele mai bune intentii) imi dau seama de zadarnicia lor si de naivitatea mea, de temeri, comoditati si de un lung sir de motive care m-au facut sa le abandonez.

Si de aia, atunci cand trec pe langa un prieten imaginar, imi ridic gulerul de la trench si ma prefac a fi inabordabila, doar doar l-oi pune pe fuga.
posted by Diana Adela Martin @ 1:47 PM   13 comments
Thursday, February 05, 2009
Azi am trecut pe langa ceva frumos
El avea vreo 6 ani, un pusti zburdalnic, de mana cu bunica lui. Mergeau tacuti pe strada cand deodata a cautat sa se desprinda din stransoare, oprindu-se in dreptul unei curti. Pentru a privi.

-Mai lasa-ma sa privesc ceva frumos. Inca o leaca...

Bunica tot dadea sa il traga inapoi. Inapoi la drum.
posted by Diana Adela Martin @ 12:29 AM   7 comments
Monday, February 02, 2009
Ca sa stiti si voi!
"Acum, pentru aceia dintre voi care nu stiti deja asta, covoarele zburatoare sunt extrem de rare pentru ca la confectionarea acestora este nevoie de foarte multa lana de oi de nori. Fara a mai pune la socoteala ca si tesatoarea trebuie sa fie una foarte priceputa..."

Hugo Pepper este o carte despre micii exploratori netematori pentru aceia dintre noi care nu stiu multe. Zau asa! Citind-o veti afla de ce sunt femeile de zapada timide, ce se poate ascunde sub patul unei indraznete, frumoase piratese, cum si-a pierdut pisica o ureche si la ce foloseste o lampa de far care nu se poate roti. Si multe altele pe care sa le strecurati in discutiile purtate cu necunoscuti, in lift. Sau la petrecerile date la birou! :)
posted by Diana Adela Martin @ 1:19 PM   15 comments
Wednesday, January 28, 2009
Fata al carei strigat a ramas strivit de geam
Cladirile moderne, sticloase si inalte nu-mi plac defel, imi par a face lumea mult mai urata. Nu credeti?

Imaginile reflectate in astfel de colosi sunt hâde. Crengile copacilor par iesite din filmele de groaza, gata sa vina spre tine si sa te zgarie daca te mai zgaiesti mult la ele, reflexia bisericilor isi pierde calmul, fetele frumoase isi pierd gratia imbatranind brusc, ahh uite un rid... si inca unul... autobuzele se clatina si isi pierd forma iar saracii calatori se sperie si striga a la Munch.

Ceva nasol a patit si fata care a primit un telefon de amor in timp ce se deplasa pe bulevardul Ion Mihalache. A scos un strigat scurt si brusc de fericire, o exclamatie neasteptata, urmata de un abia astept sa ne vedem, da da! apoi s-a privit in geamul cladirii cu birouri ale BRD oprindu-se putin pt a-si aranja mandra o suvita si reverul de la costum.

Strigatul ei de incantare insa a ramas chiar acolo, strivit de geam... Asa ca atunci cand a inchis telefonul si-a reluat drumul gandindu-se la plata ratelor pe timp de criza mondiala si la prietena Irina care s-a certat cu Jean si la cand sa-si faca timp sa mearga la un masaj, la o pedichiura ceva.. dupa care s-a intrebat rastindu-se la ea dar oare de ce naiba m-oi fi entuziasmat in halu asta mai devreme, fataah?? impingand cu forta si avant usa rotativa. Ar fi cazul ca de-acum sa fiu ceva mai serioasa...

Baietii care spala geamurile cladirii cu birouri BRD se chinuie de dimineata sa-i razuiasca strigatul de bucurie ramas lipit de geam.

Labels: ,

posted by Diana Adela Martin @ 2:12 PM   18 comments
Tuesday, January 27, 2009
Fapt divers din 1928
" iata si fapta unui indragostit nesatisfacut si, pare-se, flamand: a muscat nasul iubitei, l-a mestecat si l-a inghitit" [Sasa Pana - Nascut in '02]

In zilele noastre nasurile nu mai sunt ce-au fost si-i pacat dar e numai si numai vina noastra ca am inceput sa ni le suflam in batiste de hartie si sa le indreptam septul si sa blestemam in bolborosiri sforaitul si astfel sa le devalorizam in loc sa recunoastem farmecul, da.. farmecul unui nas mare sau prelung cat si faptul ca numai un nas mare sau prelung da o anume demnitate fetei. si o noblete.

In zilele noastre barbatii au nasurile din ce in ce mai mici dar nu stiu de ce - si le sufoca in perna sau ce? ce se intampla?
posted by Diana Adela Martin @ 11:49 AM   12 comments
Friday, January 23, 2009
Casa cu zgomot de pisica
Imi plac casele pentru zgomotele care isi gasesc locul in ele. Numai urechi si urechi, imi amintesc de ele in detalii pe care altii nu pun pret.

- Casa aia... o mai stii? in care mi-a placut pt prima data de-o pisica?
- Cea zid in zid cu un restaurant?

- Cea in care mi-a placut pt prima data o pisica...


Anul trecut am stat zid in zid cu un restaurant de fitza. Care atragea pisici. Noaptea, intinsa in pat, auzeam mai intai masinile cum demareaza. Pauza. Si-apoi pisicile cum se-aruncau pe tomberon. Si cum paseau.

La putin dupa ce m-am mutat am inceput sa prind drag de pisicile pe care nu le vedeam. Si m-am gandit sa le atrag si eu, la randul meu. Cu pliculete Whiskas cu somon. Ce le mai placeau!

Sperand, au inceput sa se arate la poarta mea si ziua. Erau 6. Dar mie una-n mod special imi placea. Avea ochii vernil si mari si era satena si sasie. A fost prima care a indraznit sa intre si-n gradina mea.

A inceput sa vina din ce in ce mai des, de cateva ori pe zi, adicatelea. As putea spune ca ne-am imprietenit daca as sti doar cum sa-mi dau seama ca uite, chiar asa e, sunt prietena cu cineva. Eu de mai multe ori am pus prea repede eticheta de "prietena mea" si m-am fript. Lasa, nu-i nimic...

Din ce in ce, pliculet dupa pliculet, pisica a devenit mai posesiva. Avea un obicei al ei: se furisa in curte, iar apoi trecea prin gradina pana ajungea la masa cu ghivece care dadea la fereastra mea. Fereastra din dreptul biroului unde scriam la computer. Se cocota pe masa, se aseza pe pervaz si ma privea. Mieuna de cateva ori, eu o priveam surprinsa Eiii!!! Iaaa!!! Ce surpriza!!! apoi ma intorceam la scris. Ea se plimba pe pervaz, mieuna, eu scriam, ea mieuna. si mieuna. si mieuna. Si ma privea cu ochii de pisica oropsita. Pana cedam, ridicandu-ma sa deschid usa ce dadea in holul de intrare. Locul in care tineam pliculetele de Whiskas si conservele cu mancare.

Si va dati seama, nu stiam cum sa ma mai feresc de ea. Cum ma prindea la computer cum refuza sa paraseasca pervazul pana nu manca. Bafta mea a fost ca pe masura ce devenea mai posesiva, cu atat se ingrasa. Dupa o luna devenise ditamai grasana. Cu un fund care facea ditamai galagia cand sarea. Reuseam sa o aud de departe acum. Aveam tot timpul sa ma feresc. Sa fug in dormitor. Sau sa ma cuibaresc sub birou, pacalind-o ca nu-i nimeni acasa.

- Mi-am petrecut o primavara intreaga pacalind-o. Ar trebui sa-mi fie rusine de comportamentul meu? sa fiu mandra ca macar din cand in cand am fost mai agila decat o pisica grasa? In unele zile ma taram de sub birou pana in dormitor. Ca sa nu ma vada... Pisica.

*

Stiti ca toate locuintele mele ar incapea bine mersi intr-o fonoteca??

Labels:

posted by Diana Adela Martin @ 4:25 PM   22 comments
About Me

  • HOMEPAGE
  • d See my complete profile

      Subscribe in a reader

    Enter your email address:

    Delivered by FeedBurner

    Previous Post
    Archives
    Links
    Powered by

    Free Blogger Templates

    BLOGGER

    Personal Blogs - Blog Catalog Blog Directory