mic cadou pentru aujourd'hui: in film apare si Anais Nin
“Vu plusieurs films de Maya Deren. Matériaux oniriques véritablement inconscients, meilleurs par certains côtés que les premiers films surréalistes parce qu’il n’y a pas d’effets artificiels, on se contente simplement de suivre les fils de la fantaisie. Subtilité de la caméra”
Unele zile au o alta textura decat altele. Sunt facute din spuma de capsuni, din entuziasm si speranta si voiosie fara margini. Sunt acele zile in care simt ca ma asteapta ceva fabulos, de o incantare fara seaman.
Merg pe balustrada si zambesc la soare.
Topai pe un asfalt facut din nori. Ajung in Cismigiu. Trag aer rece in piept, zambesc,vad soarele reflectandu-se in geamul clasei mele din liceu.
Bjork It’s Oh So Quiet When You’re Falling in Love. Nu sunt indragostita si ma bucur de starea asta. Este atat de placuta si de reconfortanta; ca un cadou pe care mi-l fac cand si cand. Uneori simt nevoia sa imi acord numai mie atentie. Uneori un el nu are loc in gandurile mele. Adun prospetime si ingenuitate si fac rezerve de pasiune pentru barbati pe care inca nu-i cunosc.
Sunt lalele rosii in cismigiu si copii care se joaca. E agitatie si zumzet. Cand se face mai cald voi veni aici sa citesc pe o banca in parc, imi promit. Un domn ii spune unei doamne aratand spre marele dulau alb de la picioarele lui: in fiecare seara ii fac spaghete; le iubeste. Mie imi place foarte mult lasagna de la Casa Hirscher. Uneori ma sui dimineata in tren si merg la Brasov pentru a manca la pranz acea lasagna. Ma plimb pe strazi cu case vechi si ma intorc inapoi acasa.
Imi plac mult oamenii, ii gasesc atat de frumosi. Un gest, o privire, tonul vocii, o anume expresie a chipului, delicatete sau fragilitate, timiditate, exercitii de temeritate, simtul umorului, gratitudine, pozne.
Intalnesc atat de multi oameni care ma impresioneaza. Imaginea lor o pun la loc sigur:
O batranica mi-a dat locul in autobuz, a insistat sa imi dea locul, oare de ce?
Sunt pupata mult, “ca in filme”, de fetita prietenei mele.
In autobuz o doamna la vreo 60 de ani cu fata destinsa si cu un zambet, vai ce zambet putea sa aiba
Un el si o ea pe o strada din Sibiu. Mergeau tinandu-se de mana cu pasi repezi, el putin in fata ei; intre ei era un spatiu de fericire. Mi-a parut rau ca ma aflam pe acea strada, eram doar eu in afara lor si as fi vrut atat de mult ca intreaga strada sa fie doar pentru ei, cadou
Felul acelui barbat de a ma privi, ca pe o prajitura care ar putea disparea daca intinzi mana inspre ea. Pasiune si teama si stangacie. O privire care cand si cand imi trezeste nostalgii.
Un batran imbracat in costum verde militar de care atarna decoratii. Isi vede prietenii in dreptul CCA imbracati la randul lor militareste si ochii ii devin luminite scanteind a nerabdare, candoare si dor.
O zi de fericire linistita. Nimic strident, nimic palpitant. The Great Gatsby, jazz, crisette cu nuca si cerise de la Capsa, dupa amiaza o plimbare lenta pe strazi pline de latrat de caine. Azi nu am energie debordanta, nu stralucesc si nu imi doresc decat sa stau ascunsa aici la computer, in lumina calda portocalie a camerei mele. Nici macar nu poftesc la logica. Nu sunt posesiva, nu sunt curioasa. Zambesc mult.
In adolescenta nu imi placeau duminicile si nu le traiam asa. Le traiam nervos, agitat, suferind la gandul ca urmeaza a incepe o saptamana in care nu imi permit sa imi impun programul. Asa ca incercam sa indes in aceste ore cat mai multe activitati. Imi lipsea rabdarea de a duce unele la capat iar celor care imi placeau nu le ofeream bucuria meritata.
Ma autorasfat. Nu imi dau voie sa fac lucruri care nu imi plac, nu sunt disponibila pentru cei care ma sufoca si amarasc. Deocamdata imi iese.
There’s something terrific about thinking. Imprastiate gandurile mele stau flamande, asteptand ceva care sa le ordoneze si sa le puna pe fagasul corect. In dreams it reveals to me. Conscious, I sit and stare in blank.
In fata mea, Macaroane capilare de Victor Brauner; ma afund si mai tare.
***
Am visat dimineata aceasta ca eram La Teatrul National din Bucuresti si ca, plictisita fiind peste masura de piesa pe care o vedeam, am inceput sa ma sarut cu necunoscutul din stanga mea.
Printre randuri, pe scena, plin de maci. La sfarsitul piesei macii au prins aripi si au zburat prin sala. Unele cucoane dadeau agitate din maini, copii sareau sa ii prinda, femei guralive incercau sa ii scoata din par, unul din maci se feri fixandu-se sub breteaua sutienului meu.
***
Cu cateva saptamani in urma citisem in Jurnalul lui Neruda: "macii erau pentru mine niste fluturi mari care nu invatasera inca sa zboare". Nu ma asteptam ca aceste cuvinte sa ajunga in memoria mea pentru a se preschimba mai tarziu in imagini. Ca un alchimist inconstientul absoarbe, manuieste, cauta proportii varsand produsul in recipientele visului.
Poftesc la o dimineata lunga, lunga care sa se intinda peste tot in jurul meu. Tolanita intr-un fotoliu balansoar sa citesc basme japoneze. Apoi sa ma plimb alene printre case cu iedera cocotata pe ziduri; prin geamurile lor barbati frumosi imi fac cu ochiul. Soarele sa cada pe frunze facandu-le proaspat de verzi. In aer sa pluteasca aroma de paine cu gem pe care sa o trag adanc in piept. O dimineata despre care sa citesc ani mai incolo in haiku-uri.
Conform unei casiere dintr-un magazin. Da… a fost nevoie de interventia paznicului pentru a nu-i pune in primejdie pe ceilalti cumparatori. Care, pe bune acum, nici macar nu au vreo vina, au venit acolo sa isi faca cumparaturile si dau de mine, un om periculos. Cred ca de acum incolo se vor gandi de doua ori inainte de a-si duce copiii intr-un supermarket.
Declaratia mea (va rog ascultati-o.. nu va faceti o impresie despre mine pana nu ascultati si versiunea mea):
Diana: m-am certat azi cu o casiera in magazin. Diana: vorbeam ceva cu o persoana in timp ce stateam la casa Diana: si tipa care vindea la casa mi-a raspuns obraznic Diana: desi nu vb despre ea si nici cu ea. Diana: m-am enervat (f rar ma enervez) si mi-am luat tonul dur spunandu-i ca nu vorbeam cu ea si ca nu e politicos sa intervina intr-o discutie ce nu o priveste Diana: despre ce era discutia dintre mine si respectabila prietena (care nu are nici o vina in povestea asta si va rog sa nu ii asociati numele cu al meu)? eram chiar in dreptul casei cand in magazin intra un barbat. vine in dreptul casei de marcat la care ne aflam si ne intreaba daca poate sa ia 2 pachete de tigari. persoana cu care eram ii face semn sa ia. el ia, plateste si pleaca. dupa care ii spun persoanei cu care eram: "mie mi s-a parut nepoliticos gestul sau. erau doar 2 persoane in spatele nostru si nu ar fi asteptat mult". Diana: casiera a fost f foarte indignata. Nu ea e de vina, imi spune pe un ton rastit si mai imi spune ceva legat de lipsa mea de bun simt Diana: eu ii amintesc: doamna, nu v-am invinovatit Diana: in plus nu vorbeam cu dumneavoastra. aceasta era o discutie intre noi, care nu va privea si mi se pare aiurea sa interveniti si sa imi faceti mie morala. Pt ce? Diana: i s-au incins privirile. cand i-am spus ca nu o priveste discutia s-a simtit jignita si m-a facut nesimtita. Si imi spunea ca ce nepoliticos din partea mea sa spun ca nu o priveste. Ca ea are o varsta si ce varsta am eu de imi permit sa ii spun asta (yup argumentul ”varsta pe care o am imi da dreptul sa ii bruschez verbal pe cei mai tineri decat mine acuzandu-i de nepolitete” ) Diana: si apoi au venit din partea mea urmatoarele cuvinte care au izbit-o ca o lovitura de lant peste ecranul casei de marcat “intr-adevar, poate ca v-ati obisnuit sa dati sms-uri la otv si vi se pare firesc sa comentati discutiile personale ale unor straini”. Diana: aici a fost momentul in care casiera l-a chemat pe paznic. era nevoie de gestul asta ca altfel cine stie unde s-ar fi ajuns. Diana: am ajuns sa o vad si pe asta: sunt un huligan al supermarketurilor. Diana: si ce regret la povestea asta e ca nu am banuit ca se va ajunge aici. As fi facut ceva mai a la bonnie & clyde. As fi rapit niste ursuleti de jeleu. As fi tras cu pistoale cu cip in oameni. as fi dus la o varsare de ketchup. As fi facut ceva demn de o astfel de imobilizare de forta, intelegi?
PS: imi cer scuze parintilor daca vreun copil ajunge pe blogul meu cautand un post despre tweety canarul si da peste acest post despre violenta
J’ai tant rêvé de toi Que tu perds ta réalité. Est-il encore temps d’atteindre ce corps vivant et de baiser sur cette bouche la naissance de la voix qui m’est chère. J’ai tant rêvé de toi Que mes bras habitués en étreignant ton ombre à se croiser sur ma poitrine ne se plieraient pas au contour de ton corps, peut-être. Et que, devant l’apparence réelle de ce qui me hante et me gouverne depuis des jours et des années je deviendrais une ombre sans doute, Ô balances sentimentales, J’ai tant rêvé de toi qu’il n’est plus temps sans doute que je m’éveille. Je dors debout le corps exposé à toutes les apparences de la vie et de l’amour et toi, la seule cui compte aujourd’hui pour moi, je pourrais moins toucher ton front et tes lèvres Que les premières lèvres et le premier front venus. J’ai tant rêvé de toi Tant marché, parlé, couché avec ton fantome Qu’il ne me reste plus peut-être, et pourtant, qu’à être fantôme parmi les fantômes et plus ombre cent fois que l’ombre qui se promène et se promènera allégrement sur le cadran solaire de ta vie.
Am inceput sa umblu prin gunoaie. Prin gunoaiele mele, that is. Ori de cate ori se intampla sa nu gasesc un lucru merg fuga fuga la punga de gunoi si scormonesc in ea. Inlatur frunze de salata, hartii de ziar, coji de banana, ambalaje de ciocolata sperand ca la un moment dat voi gasi ceea ce caut. Ahaaa - uite!!! Acolo in punga de gunoi am gasit un balsam de buze sigilat, niste cursuri de la facultate facute ghemotoc, tocul de la ochelari, un pachet de biscuiti, un cercel.
Desi incerc sa imi explic, nu inteleg cum s-a ajuns aici. Mi se intampla ca atunci cand lenevesc pe canapea sa mi se puna deodata pata sa fac putina curatenie. Atunci ma ridic ca un automat si cu miscari ritmice adun obiecte pe care nu le mai consider necesare cu scopul de a ma descotorosi de ele. Tot procesul acesta are ceva hipnotic in el fiindca atunci cand incerc sa il reconstitui in amintire imi dau seama ca am pierdut sirul actiunilor mele si al obiectelor stranse.
Si uite asa se ajunge la situatia in care printre obiectele colectate se gasesc si anumite companioane ale vietii mele de zi cu zi. Cum ajung acolo, nu stiu, dar cum imi dau seama ca lipseste un companion, hop la punga de gunoi, nu cumva sa stea speriat acolo asteptandu-ma.
