Luni, la Teatrul Bulandra, se joaca spectacolul lui Lev Dodin, Viata si destin. Dupa memoriile lui Vasili Grossman. LD e un tip care se pricepe sa faca spectacole puternice.
" - Cum aţi lucrat cu actorii dvs., unii dintre ei foarte tineri?
- Acum câţiva ani, când am luat o nouă generaţie de studenţi la academie, le-am cerut studenţilor mei de anul întâi care nu citiseră în viaţa lor nici 20 de pagini să citească, ca primă temă a cursului meu, această cărămidă de 1.000 de pagini, spunându-le că vor petrece cinci ani din viaţă studiind acest roman din care nici măcar nu eram sigur că voi putea face un spectacol. Pentru că eu cred că în meseria de actor trebuie să intri printr-un şoc, mi-am cutremurat studenţii cu această carte, ducându-i apoi să vadă cu ochii lor lagărele din Siberia şi cele de la Auschwitz-Birkenau, unde am petrecut câteva nopţi.
- Cum au suportat studenţii dvs. nopţile petrecute la Auschwitz?
- A fost o experienţă foarte dură pentru noi toţi, dar chiar asta am intenţionat, ca studenţii mei să fie zguduiţi pentru că asta este convingerea mea, că teatrul nu-şi îndeplineşte menirea decât atunci când îi provoacă celui ce priveşte o cutremurare. Iar ca tu, actorul, să fii capabil să-l zgudui pe spectator trebuie să găseşti mai întâi în tine resorturile acestor sentimente, pentru că, aşa cum spune un personaj din „Lorenzaccio“, „harul este frate cu suferinţa“. Iar eu aş adăuga că suferinţa e soră cu compasiunea. Studenţii mei au trăit diferit clipele petrecute în lagăr, unii au primit în plin această „lovitură“, alţii au încercat să „evacueze“ experienţa, dar în cei mai mulţi dintre ei amintirea s-a înrădăcinat pe veci.
Cel mai important e ca artistul, în cazul lor viitorul artist, să cadă pe gânduri în primul rând în ceea ce priveşte propria persoană, pentru că e foarte uşor să ne indignăm şi să ne pornim contra celorlaţi. Mai greu este să realizezi faptul că răul sălăşluieşte şi în tine şi că se poate trezi la viaţă mult mai uşor decât crezi. Când citeşti despre ororile din Gulag sau din lagărele de exterminare naziste, realizezi că omul e foarte inventiv când trebuie să-l facă să sufere pe aproapele său. Dacă nu ar avea consecinţe oribile, această putere de perfecţionare ar fi chiar demnă de admiraţie. "
Scuze... nu reusesc sa simt tristete pentru mortile necunoscute, indepartate...
Pippo Delbonorosteste aceste vorbe cu forta, muscand fiecare cuvant. Te prinde de la inceput in sensibilitatea rece a tragediilor straine, aratandu-ti moartea care va urma si disperarea si groaza. Si mai ales neputinta.
Unul cate unul, 7 oameni se duc la vestiarele lor, se dezbraca si isi trag pe ei uniforma. In liniste. Asa incepe spectacolul. Si se continua in liniste. In linistea unui bal cu calai ce danseaza suav si fotografiaza. Pe scena e iadul. Si puritatea. Cea a lui Gianluca, actorul cu sindromul Down, topaind gol si vesel printre spectatori si pe scena. Si a lui Bobo, batranelul surdomut care si-a petrecut peste 40 de ani intr-un ospiciu, oferind spectatorilor din primul rand privirea sa. Si o mica pauza. Iar dupa pauza
Urlete. Pe muzica lui Stravinsky - Sacrificiul primaverii niste corpuri se misca agitat, in spasme de disperare si neputinta. Isi lovesc trupul cu mainile si se dezbara de haine, aruncandu-le cat colo. Dau cu pumnii in grilaje, se contorsioneaza, zvacnesc. Cad uscate la podea si raman asa, in nemiscare.
Si apoi: l i n i s t e a
Martea trecuta am fost martor intr-un spectacol in care tristetea pentru mortile necunoscute, indepartate m-a coplesit.
[+ cate altceva despre spectacol pe aici si aici. Si va rog, ascultati Sacrificiul lui Stravinsky]
Zilele astea parca sunt facute sa ma sperie. Marti mergeam ganditoare si zgribulita inspre Odeon cand deodata sare in fata mea tipand baaaau un pusti ascuns intr-un intrand de librarie. Fireste ca m-am speriat. De-acolo pan' la teatru am mers tinandu-mi strans incheietura mainii pentru a-mi masura pulsul si incercand sa imi amintesc daca am citit ceva in Libertatea despre asta [Libertatea este ghidul meu pentru interpretarea comportamentului urban].
Ieri am iesit din casa si mergeam cu pasi repezi inspre metrou, aidoma de neatenta ca mai-nainte cand deodata, trecand pe langa o masina (pe care scria ceva de ERBASU - poate ca Libertatea ofera mai multe amanunte in acest caz), barbatul aflat pe locul soferului isi lipeste mutra de geam si urla ceva. Parca era un rechin in acvariu, un exponat damienhirstian, asa cum statea lipit de geam, cu gura larg deschisa. M-am uitat lung la el incercand sa imi dau seama daca e dragut. Nu cred ca era. M-am indepartat indignata.
"I was once watching some children playing in the playground, and it suddenly dawned on me that they were acting out the perfect play. When I am thinking about my work, I often remember my childhood games. The very essence of creativity is concealed in the playground. When playing, children create themselves. They put themselves in an environment that is under their control. Only when playing can children gain their own freedom - a freedom which they are not normally entitled to, because they are still dependent on the alien world of grown-ups. In the playground, children create their identity and also - I believe - their fate. The rest of their lives is a repetition of the same themes, the same games. As they live their lives, they will keep finding what they found in the playground, and they will keep losing what they never found in their games." [Oskaras Korsunovas]
Putini oameni la intalnirea de azi de la Teatrul Act cu Josef Nadj. E ciudat sa vezi cum niste tipi care sunt importanti pentru ce se intampla acum in cultura europeana si care impun noi forme de exprimare artistica trec ignorati in spatiul cultural bucurestean.
Primavara asta m-a intristat sa vad la sala mare a TNB vreo 30 de spectatori la Drumul spre Damasc regizat de Oskaras Korsunovas (laureat in 2006 al Europe Theatre Prize for New Theatre Realities. BTW Josef Nadj a primit la randul lui acest premiu, tot in acelasi an). Uneori ma gandesc ca pur si simplu nu le poti face concurenta cazacilor zburatori.
Josef Nadj - Un om care a povestit incercarile lui inspre metoda proprie, trecand prin observarea comportamentului animalelor, mima, scrima, acrobatii, teatru al mastilor. Un om in cautarea acelei farame de umanitate ferita de scleroza si imbatranire, mereu apta sa redescopere lumea si sa se lase fermecat de ea, un alchimist care cauta sa decanteze miscarea in speranta de a fauri emotie si sentimentalitate, de a starni instinctele prin imagini. Un prestidigitator metafizic ar spune Bruno Schulz. Un jucaus mistocar.
some people never go crazy. me, sometimes I'll lie down behind the couch for 3 or 4 days. they'll find me there. it's Cherub, they'll say, and they pour wine down my throat rub my chest sprinkle me with oils. then, I'll rise with a roar, rant, rage - curse them and the universe as I send them scattering over the lawn. I'll feel much better, sit down to toast and eggs, hum a little tune, suddenly become as lovable as a pink overfed whale.
some people never go crazy. what truly horrible lives they must lead. [Charles Bukowski - Some People]
*
Cand eram mica lucrul de care imi era cel mai frica era nebunia, forta aceea care iti disperseaza universul pentru ca mai apoi sa il asambleze gresit. Imi era prea frica de puterea ei, o vedeam ca pe un luptator ce nu isi menajeaza victimele, torturandu-le si lasandu-le secatuite de putere. Conform vederilor mele de atunci nu mai putea exista viata dupa nebunie.
Am avut momente de depresie lucida, cand am simtit toata confuzia si toata tristetea pana adanc in viscere.Am incercat sa le privesc ca un spectator, din exteriorul viscerelor asa, ca pe o experienta de care are parte o persoana care ah uite, sunt eu. A durat un an. Nu m-am gandit niciodata in acel an ca nu va trece. Am asteptat asa cum asteptam sa se scurga minutele dintr-un meci de fotbal. Mi-am trait sezonul de depresie cu rabdare.
Inainte de depresie nu imi imaginasem niciodata ca fericirea poate sa fie intr-atat. Diversa, magnifica, hranita din lucruri marunte, ca un radar gata sa capteze lucruri marete. Primii ani de dupa au fost spectaculosi, sunt anii despre care voi vorbi nepotilor, anii aceia, cei mareti, carora nu le-a lipsit nimic. Acum, dupa ce a trecut ceva timp de atunci, am inceput sa imi uniformizez fericirea, sa o supun banalului si sa o aduc in acel punct in care se poate rata cu usurinta. E o stare ciudata, intr-un fel mai inspaimantatoare decat depresia, o stare cu care te poti obisnui foarte usor, fara sa stii la ce renunti. Imi e teama sa nu ma obisnuiesc cu asa ceva. Cum la fel de teama imi e sa nu pierd miraculosul simt al vietii.
*
Multe persoane au ajuns pe blogul meu cautand sa afle cum sa scapi de depresie sau varianta mai hard cum sa scapi de depresie pe viata. Nu stiu daca exista retete generale, mie imi place sa cred ca exista o cheita care poate intoarce intregul mecanism pentru a-l repune inapoi in functiune. In acel an am probat diverse cheite, dar nu stiu daca ceea ce m-a ajutat a fost gasirea cheitei potrivite sau vointa de a gasi una.
*
Uneori ma mai cufund in piesele lui Sarah Kane, care pentru mine sunt niste radiografii acurate ale tristetii surprinsa in multe din formele ei: disperare, ce-rost-mai-are-totul, sentimentul nimicului, angoasa, torment. Cu personaje care sunt pe marginea prapastiei si nevoite sa sara. Cata poezie a extras SK din toata nebunia asta de sentimente. Si cata putere a avut sa le analizeze lucid.
Ieri Intru in Carturesti si cand sa trec printre barele alea incep sa bipaie. Merg apoi la British Council si barele alea bipaie din nou. Nu imi dadeam seama de ce, nu aveam la mine nici carti, nici alte produse. Ajunsa acasa aflu raspunsul cand dau sa ma dezbrac.... Pe eticheta sutienului pe care il inaugurasem era lipit un cod de bare.
Imi plac la nebunie sutienele, mi se par cele mai fermecatoare articole vestimentare. Nici nu le gasesc alt rol decat cel estetic (au ele si un alt rol?)
Am facut noapte alba gandindu-ma la Beckett si cum m-au urmarit scrierile lui inca din copilarie. O femeie de varsta mijlocie care isi duce existenta prinsa pana la gat intr-o gramada de nisip in timp ce firicel cu firicel de nisip gramada creste. Aveam 8 ani si ma uitam la televizor la acea piesa de teatru coplesita fiind la randul meu de disperarea si neputinta femeii.
Nu am scapat de acele imagini si nici de sentimentele asociate lor: stateam seara in pat si ceea ce vazusem la televizor nu mi se mai parea indepartat de viata mea, de viata in general, cum se intampla cu alte emisiuni si filme pe care le mai vazusem. Nu e nevoie de multe lucruri sau de cine stie ce imprejurari pentru ca angoasa sa isi faca loc in viata cuiva; subtil, pentru mine totul a inceput cand am vazut acele imagini.
Simt nevoia sa scriu mai multe despre Beckett, despre cat de coplesitor mi se pare, despre angoasa si marunt, despre Asteptandu-l pe Godot si despre un articol pe care l-am citit aseara, articol care mi-a placut mult si care a clarificat anumite lucruri (mai bine zis a clarificat o anume perceptia a mea asupra lui Beckett mai degraba decat piesa lui Beckett in sine) Michael Worton - Waiting for Godot and Endgame: Theatre as text dar nu pot face asta acum.
L-am vazut acum cativa ani la teatrul Ion Creanga si m-a absorbit. Fusese prima data cand vazusem un spectacol intr-atat de plin de sentimente: candoare, pasiune, indoiala, furie, neputinta si in plus fata de acestea imagini. Fiecare secventa mi se parea a avea frumusetea perfecta.
Cand s-a sfarsit eram buimaca. Inchideam ochii si aveam cuibarite in interiorul pleoapelor imagini din spectacol. Nu crezusem ca acolo poate sa incapa o lume. Simtisem gustul frumusetii. Am inghitit in sec si am inceput sa caut. Atunci am capatat nevoia de teatru.
Am asteptat spectacolul cu emotie si nerabdare, urma sa il revad la FITS. Imi era putin teama ca nu cumva sa imi para precum locurile dragi ale copilariei sau precum barbatii pe care obisnuiam sa-i plac: disproportionate fata de reprezentarea pe care mi-o cultivasem, brusc prea mici pentru sentimentele mari pe care le atribuiam. Nostalgia e un sentiment care lasa rest. O neadecvare a lucrurilor amintite la sentimentele prezente. Uite de-asta imi e mie teama de reintalnirea cu un Othello !? .
*
All safe now, nici vorba de oare ce-o fi fost in mintea mea de te-am placut vreodata?! : noul Othello!? e altceva. Mai multa forta, agitatie si osteneala. Mai putina emotie si poezie. Mi-a lipsit linistea de inceput, dozarea furiei si senzatia de pustietate de dupa dezastrul din a doua parte. Mi-a placut mai putin decat prima montare, dar si asa tot il consider unul din cele mai bune spectacole pe care le-am vazut in Ro in ultimii 5 ani.
Se intampla uneori sa clipesti si deodata, cand deschizi ochii, sa ai in fata ta un decor necunoscut. Chelnerii, plimbaretii, gura casca, mancaciosii, fetele care sorb din pai intorc capul si se uita, surprinsi, cum piesele de mobilier din barul de pe bd Balcescu pun la cale un spectacol de teatru.
[ Multe scaune, la sfarsitul programului de lucru, surprinse in drumul spre repetitii ;) ]
Stau pe una din terasele din Piata Mica asteptand mancarea. Sunt ca o turista: am un aparat de fotografiat langa mine, privesc atent tot ce se intampla, zambesc mult si ma misc alene. Soare si adieri de vant. Imi trec mana in par ciufulindu-l si imi indrept din nou atentia catre tot din jurul meu. Pe mine nici nu ma simt. Cineva care sunt eu sta si priveste: agitatia din Piata, culorile zidurilor, rotirea rotilor unei biciclete, conturul paharului cu Sprite apoi bulele de acid cautandu-si drum inspre limanul paharului. Imi ridic privirea de la pahar si vad ca si eu sunt la randul meu privita, studiata atent si respirata de casele din jurul meu.
Trag aer in piept si respir adanc peisajul, expir sudoare si nervi de Bucuresti, inspir in loc serenitate, expir complexe mici si trag pe nas ingenuitate si tot asa pana scap si de nemultumiri, si de rutina, si de plictiseli si searbad si fac loc pentru multa candoare si generozitate. Devin atenta la simturi, caut si adulmec.
Scot geamantanele de la adapostul lor si le aduc in sufragerie pentru a le transforma in bagaje. Vacanta vacanta vacanta :) E plin de vacanta in sufragerie: de la biletele de tren care stau pe masuta, de la hainele impaturite, de la planuri si de la programul festivalului de teatru subliniat cu markerul. Abia astept Inimi cicatrizate , Othello?!? (o versiune modificata fata de cea pe care am vazut-o acum cativa ani; piesa mea preferata, am devorat-o si am rejucat-o in amintire de multe multe ori), Viata cu un idiot, Vinerea Lunga, crame cu ciorba, agitatie, case cu ochi. Vacanta, ce mai :)
Imi e dor de scriitura lui aujourdhui. Dupa multe zile in care deschideam pagina blogului ei sperand ca poate poate s-a razgandit si voi gasi un nou post jucaus si energic care sa imi trasmita o stare de bine ieri am sters adresa ei din blogroll. Cu greu. Am pierdut o casuta de vacanta in care obisnuiam sa ma retrag zilnic.
Acum fug la CNDB la Jerome Bel. Nu stiu cu ce sa ma imbrac, hainele de care aveam pofta sunt in geamantan :)
later edit: Jerome Bel, prea minimalist pentru gustul meu.
Intr-un interviu din Elle (iunie) am descoperit o femeie fascinanta si fermecatoare, cu un zambet care arata o viata de poveste: Sanda Tatarascu-Negropontes.
There’s something terrific about thinking. Imprastiate gandurile mele stau flamande, asteptand ceva care sa le ordoneze si sa le puna pe fagasul corect. In dreams it reveals to me. Conscious, I sit and stare in blank.
In fata mea, Macaroane capilare de Victor Brauner; ma afund si mai tare.
***
Am visat dimineata aceasta ca eram La Teatrul National din Bucuresti si ca, plictisita fiind peste masura de piesa pe care o vedeam, am inceput sa ma sarut cu necunoscutul din stanga mea.
Printre randuri, pe scena, plin de maci. La sfarsitul piesei macii au prins aripi si au zburat prin sala. Unele cucoane dadeau agitate din maini, copii sareau sa ii prinda, femei guralive incercau sa ii scoata din par, unul din maci se feri fixandu-se sub breteaua sutienului meu.
***
Cu cateva saptamani in urma citisem in Jurnalul lui Neruda: "macii erau pentru mine niste fluturi mari care nu invatasera inca sa zboare". Nu ma asteptam ca aceste cuvinte sa ajunga in memoria mea pentru a se preschimba mai tarziu in imagini. Ca un alchimist inconstientul absoarbe, manuieste, cauta proportii varsand produsul in recipientele visului.
