- Acum câţiva ani, când am luat o nouă ge­ne­ra­ţie de studenţi la academie, le-am cerut stu­den­ţi­lor mei de anul întâi care nu citiseră în viaţa lor nici 20 de pagini să citească, ca primă temă a cursului meu, această cărămidă de 1.000 de pa­gini, spu­nându-le că vor petrece cinci ani din via­ţă stu­diind acest roman din care nici măcar nu eram sigur că voi putea face un spectacol. Pen­­tru că eu cred că în meseria de actor trebuie să intri printr-un şoc, mi-am cutremurat studenţii cu această carte, ducându-i apoi să vadă cu ochii lor lagărele din Siberia şi cele de la Ausch­witz-Birkenau, unde am petrecut câteva nopţi.

- A fost o experienţă foarte dură pentru noi toţi, dar chiar asta am intenţionat, ca studenţii mei să fie zguduiţi pentru că asta este convingerea mea, că teatrul nu-şi îndeplineşte menirea decât atunci când îi provoacă celui ce priveşte o cutre­mu­rare. Iar ca tu, actorul, să fii capabil să-l zgu­dui pe spectator trebuie să găseşti mai întâi în tine resorturile acestor sentimente, pentru că, aşa cum spune un personaj din „Lorenzaccio“, „ha­­rul este frate cu suferinţa“. Iar eu aş adăuga că suferinţa e soră cu compasiunea. Studenţii mei au trăit diferit clipele petrecute în lagăr, unii au primit în plin această „lovitură“, alţii au în­cer­cat să „evacu­eze“ experienţa, dar în cei mai mulţi dintre ei amin­tirea s-a înrădăcinat pe veci.

Cel mai important e ca artistul, în cazul lor viito­rul artist, să cadă pe gânduri în primul rând în ceea ce priveşte propria persoană, pentru că e foarte uşor să ne indignăm şi să ne pornim contra celorlaţi. Mai greu este să realizezi faptul că răul sălăşluieşte şi în tine şi că se poate trezi la via­ţă mult mai uşor decât crezi. Când citeşti despre ororile din Gulag sau din lagărele de ex­ter­minare naziste, realizezi că omul e foarte in­ven­­tiv când trebuie să-l facă să sufere pe aproa­pele său. Dacă nu ar avea consecinţe oribile, aceas­tă putere de perfecţionare ar fi chiar dem­nă de admiraţie. "

Puteti citi tot interviul aici.