Ieri
Intru in Carturesti si cand sa trec printre barele alea incep sa bipaie. Merg apoi la British Council si barele alea bipaie din nou. Nu imi dadeam seama de ce, nu aveam la mine nici carti, nici alte produse. Ajunsa acasa aflu raspunsul cand dau sa ma dezbrac.... Pe eticheta sutienului pe care il inaugurasem era lipit un cod de bare.
Imi plac la nebunie sutienele, mi se par cele mai fermecatoare articole vestimentare. Nici nu le gasesc alt rol decat cel estetic (au ele si un alt rol?)
Am facut noapte alba gandindu-ma la Beckett si cum m-au urmarit scrierile lui inca din copilarie. O femeie de varsta mijlocie care isi duce existenta prinsa pana la gat intr-o gramada de nisip in timp ce firicel cu firicel de nisip gramada creste. Aveam 8 ani si ma uitam la televizor la acea piesa de teatru coplesita fiind la randul meu de disperarea si neputinta femeii.
Nu am scapat de acele imagini si nici de sentimentele asociate lor: stateam seara in pat si ceea ce vazusem la televizor nu mi se mai parea indepartat de viata mea, de viata in general, cum se intampla cu alte emisiuni si filme pe care le mai vazusem. Nu e nevoie de multe lucruri sau de cine stie ce imprejurari pentru ca angoasa sa isi faca loc in viata cuiva; subtil, pentru mine totul a inceput cand am vazut acele imagini.
Simt nevoia sa scriu mai multe despre Beckett, despre cat de coplesitor mi se pare, despre angoasa si marunt, despre Asteptandu-l pe Godot si despre un articol pe care l-am citit aseara, articol care mi-a placut mult si care a clarificat anumite lucruri (mai bine zis a clarificat o anume perceptia a mea asupra lui Beckett mai degraba decat piesa lui Beckett in sine) Michael Worton - Waiting for Godot and Endgame: Theatre as text dar nu pot face asta acum.Labels: dianacronisme, teatru, urbane |
uaf! o sa ai timp sa termini cartea...