Ma emotioneaza sa observ cum aste detalii se strang in jurul unui obiect, invelindu-l intr-un pardesiu ocrotitor plin de magie, transformandu-l intr-un fel de om mai mic, o copie de forma diferita a celui care le detine.

Un astfel de muzeu este si spectacolul lui Jan Lowers - Isabella’s Room: cu obiecte care redau o viata, cea a lui Felix, tatal regizorului, decedat in urma cu cativa ani. Scena e decorata cu o multitudine de obiecte arheologice si etnologice sculpturi unelte masti din Africa sau India despre care JL spune ca sunt o mica parte din cele peste 5000 de artefacte mostenite de la tatal sau. Aceste obiecte reprezinta atat motorul spectacolului cat si al destinului Isabellei.

Pacalita din copilarie in privinta identitatii parintilor ei, Isabella ajunge sa creada ca este fiica unui print african al desertului de care incearca sa se apropie afectiv prin intermediul colectiei de artefacte despre care crede ca ii apartin acestuia. In jurul acestora si de-a lungul a aproape un secol se incheaga un show emotionant, fragil si pe alocuri strident despre o tipa care iubeste viata si aventura. Something I somehow liked.

Cand aveam vreo 4-5 ani aveam o perna rosie - IUBITA o chema - de care eram nedespartita. Tanjeam dupa ea, sufeream dupa ea. Nu suportam sa o vad imbracata. Atarnand cu un colt de mana mea mergea peste tot dupa mine, in vacante, in unele vizite, la spital. Atunci am fost cel mai aproape de a intui ce inseamna sa-ti descoperi contrapartea intr-un obiect.

*

Acum cateva zile mi-am amintit de toate astea. Stateam pe jos cu o roseata ciudata in piept si priveam o geanta asezata pe scaun, geanta bunicii mele, geanta cu care mai apoi am inmormantat-o pe bunica mea. A fost straniu sa descopar acolo lucruri care nu se mai vad, la inceput mi-a fost greu sa ma uit la ele, nu am intotdeauna atitudinea potrivita, de cele mai multe ori prefer sa ma ascund, dar dupa un timp am prins cum sa le privesc. Ca sa nu uit: Cum bunica mea ma striga nunuca si alerga cu mine prin casa. Cum am prins fotbalul si tablele alaturi de bunicul. Nu imi explica niciodata regulile, ma lasa sa le descopar - ce e ala un otzaid? uita-te si ai sa pricepi. ce-i un oftait? tacere aha, deci ala-i un ofsaid - cea mai buna lectie. Am crescut cu basme vechi romanesti pe care nu le-am mai auzit de atunci si printre creioane colorate. Le imprastiam in sufragerie si le dadeam caractere si destine. Imi jucam opera soap in fiecare seara. Pe peretii apartamentului lor mi-am mazgalit primul blog cu desene ganduri si versuri te-am vazut mi-ai placut/ ce ramane de facut/ nu gresesti/ sa-mi spui ca ma iubesti. Bunica mea era patimasa si tipa in enervari de scurta durata. Bunica mea l-a injurat pe soricelul care s-a ascuns in camara cu dulceturi. Bunicul meu juca fotbal si la pensie si il iubea pe Lacatus. In unele zile sunam la numarul de telefon al clubului Steaua pentru a-i auzi vocea insa doamnele care raspundeau imi ziceau ca-i ocupat. Tragedia minora a copilariei mele asta a fost, ca nu am vorbit la telefon cu Lacatus. Bunica mea facuse o pasiune pentru Bobby Ewing si se supara cand ii ziceam ca-i urat bunico. Bunica mea tinea cura de slabire si ma ruga din cand in cand sa-i iau un ruj. Era roscata si-avea ochii verzi. Bunica mea ma sfatuia sa ma marit cu-n fotbalist sau macar sa-mi fac copilul fotbalist sau sa am un prieten care sa ma conduca seara dupa teatru acasa si ai un prieten ca sa nu mai vii singura seara de la teatru? ma tot intreba. Si facea niste prajituri bune cu cacao si nuci dupa o reteta secreta pentru vecini si profesoare, dar in special pentru mine. Facea atatea lucruri de dragul meu. Imi dau seama cat de pustiu s-a facut in jurul meu cand ma gandesc cat de putini oameni au mai ramas care sa tina la mine. Am emotii pentru tine, sa ma suni sa-mi spui ce ai facut.

Tocmai geanta aceea.

Labels: dianacronisme