| Thursday, September 13, 2007 |
| Accese de invizibilitate |
Este un anume fel de singuratate, cea care sta la dospit, crescand si tot crescand pana cuprinde toata viata din jurul unui om. E singuratatea aceea gasita asteptand la sfarsitul tuturor relatiilor si dupa sfarsitul tuturor oamenilor dragi. O noua zi, prafuita si anemica, isi face drum printre tabieturi si amintiri nimic nu mai e cum a fost si mai bine nici nu are cum sa fie caci pur si simplu nu are cum. O existenta ca o gaura neagra care absoarbe orice speranta.
Viata ferecata ca intr-un mare secret. Expusa cand si cand, pret de minute numarate, in autobuze sau in piata sau in Cismigiu, manifestata in locuri publice ca un mare cadou indescifrabil dat la intamplare de multe ori ma intreb cine o sa fie ultima persoana care o sa ma vada in viata[i] si intr-atat de nevizibila. O anumita singuratate colosala care duce la gesturi exagerate, rusinoase in disperarea lor. Tin mult sa ma fac vazut, uneori cand ies in oras, cumpar un suc, chiar daca nu mi-e sete. Daca in pravalie e lume multa, merg pana acolo incat fac sa-mi cada maruntisul pe jos, monedele raspandindu-se in toate directiile. Ma las in genunchi. E un efort mare pentru mine sa ma las in genunchi si unul si mai mare sa ma ridic. Si totusi[ii]. Genul asta de gesturi, care opun oricarei temeri de ridicol un si totusi triumfator.
Gesturi ale maretei singuratati a batranilor. Precum a intra in vorba cu necunoscuti in autobuz. Si postura disperata de a trage de cuvintele cuiva, fortand o conversatie pentru a avea ce retrai momente mai tarziu, ajunsi acasa. Sau de a-si forta asupra propriei lor persoane anumite actiuni, o plimbare greu de dus pana la capat, un meci tensionat, un concert la Festivalul Enescu unde locurile pentru pensionari sunt la distanta de multe scari. Un batran care merge cu greutate, abia se urca in autobuz, plecat in cautare de cirese. Senzatiile si poftele si dispozitia de a mai gasi placeri luptand cu trupul. Radiantele sclipiri de viata.
[i] Nikole Krauss – Istoria iubirii [ii] Id. Labels: dianacronisme, extracalifragilisticexpialiwowdocious |
posted by Diana Adela Martin @ 9:20 PM   |
|
| 14 Comments: |
-
"La sfarsit, tot ce mai ramane din tine sunt obiectele pe care le-ai posedat.Poate ca din pricina asta eu nu sunt in stare sa arunc nimic din ce imi apartine.Poate ca de asta le-am tot adunat: in speranta ca atunci cand voi muri, suma obiectelor va sugera o viata mai plina decat cea pe care am trait-o."
Nicole Krauss, Istoria iubirii
:)
-
prea pacat ca si obiectele au o moarte a lor, trimise la reanimare in pod, despartite si impartire, pierdute, stricate. they'll make up a story as if it were a puzzle
-
Dar pastreaza permanent ceva din noi. Sau cel putin mie asa imi place sa cred :)
-
-
"Singuratatea este cea mai profunda realitate a naturii umane. Omul este singura fiinta care stie ca e singur." Octavio Paz
Imi este frica de momentele pe care le descrii mai sus Diana.
-
da, si cu ceva muzici in cap. royksopp, morecheeba, the knife, propun
-
E fascinant sa vorbesti cu persoane in varsta, sa afli perspectiva lor despre viata sau pur si simplu sa asculti prin ce au trecut. Fascinanta e si rabdarea cu care iti povestesc, modul in care te asculta si te privesc nu critic, ci mai mult contemplativ, amintindu-si ca parca asa gandeau si ei la varsta ta...
Nu, cand ti-e frica de singuratate n-ai nevoie de muzica.
-
Legat de ce a spus Cata. Cand nu mi-am dorit sa vad viata ca un copil, mi-am dorit sa o vad ca un batran.
Cu amestecul acela de nebunie, indiferenta si intelepciune. Nu cred ca si-a dat seama vreunul cum sa-ti traiesti cel mai bine viata, cred ca au renuntat sa dezlege enigme.. si-au inceput pur si simplu sa traiasca.
-
Off topic sau nu ?!
Te invit la joc ca sa nu uitam de copilarie si sa imbatranim prea repede !
:)
-
OK, mi-au sosit cartile. 'The Day-to-Day Life of Albert Hastings' e superba. Nu contine multe poze in afara de cele care se pot gasi pe net, dar contine cateva poezii ale lui Hastings care sunt adorabile. Worth every penny.
-
Plafonul cu pere se afla azi la mare altitudine, bag de seama. Caderi, aversiuni. Cod galben, de toamna intarziata. Si... cine a inventat valurile astea de mere, fara copaci, fara ispite.
-
meplusmyself: you name the game, i'll bring the cards
-
weheee cata! glad you enjoy it :D
eu nu am mai facut de ceva vreme cumparaturi de pe amazon. La ultima sesiune de shopping mi s-a copiat cardul si de atunci mi s-a soptit autoritar Nevermore!
-
meteostic: plafonul cu pere fiind la o asa mare altitudine am procedat ca vulpea si mi-am zis ca trebuie sa fie prea amare pentru gustul meu. M-am oprit la mere, versiunea 1.0 (fara copaci, fara ispite).
keep all simple, as simple as possible
|
| |
| << Home |
| |
|
|
Despre viata ca un haiku: proiectul 
"La sfarsit, tot ce mai ramane din tine sunt obiectele pe care le-ai posedat.Poate ca din pricina asta eu nu sunt in stare sa arunc nimic din ce imi apartine.Poate ca de asta le-am tot adunat: in speranta ca atunci cand voi muri, suma obiectelor va sugera o viata mai plina decat cea pe care am trait-o."
Nicole Krauss, Istoria iubirii
:)