Bărbatul care măsura timpul cu ploaia îşi trăgea în fiecare după-amiază fotoliul mai aproape de geam. Se aşeza în linişte şi-n lentoare picior peste picior, îşi lăsa mâinile să-i cadă pe lângă corp şi, închizîndu-şi ochii, respirînd adânc, aştepta.
În unele zile ploua.
Picătură cu picătură lovind ferestrele, căzînd pe asfalt şi pe capota maşinilor, bărbatul asculta timpul cum trece. Monoton. Când ploua simţea acut cum îmbătrâneşte. Deopotrivă-n frică şi extaz.
*
Spre sfârşitul vieţii, când deja pierduse tot şi nu mai avea ioc pentru care să trăiască, îşi petrecea toata ziua şi adormea acolo, la fereastră. Aşteptînd să-şi audieze ultima ploaie, cea a cărei picătură îi va pune stop.
Şi cum se plictisea îngrozitor, meşterea. Mari orologii deşurubate şi ceasornice decadranate întinse pe pervaz. Pentru a prinde ploaia-n ele şi a o face să dea cât mai repede rod.
*
Vecinii l-au gasit plutind putrezit în apartamentul inundat. În cadrul uşii, discutau contrariaţi moartea sa: -Cineva, cineva tot va trebui să plătească toata risipa asta de apă şi sincer vă spun că nu noi. -Va trebui să aducem subiectul în discuţie la următoarea şedinţă a comisiei de locatari, neapărat! - Şi-aşa, nu vedeţi cât plăteam la întreţinere şi până să ne vină nenorocirea asta pe cap? - Cineva, cineva sa facă ceva, altfel ne trezim că tot noi dăm bani din buzunar pentru a acoperi şi întreţinerea sa!
Din tavanul sufrageriei atârnau - ca nişte lampioane, ca nişte liane - sute de ceasuri de mană secate.
[o melodie monotonă ca ploaia: Arvo Part - Thunderstorm] |
