all the small things
 
Monday, June 22, 2009
Râsul care mă sperie
Râsul care mă sperie iese din ecran. Se revarsă în hohote pustiind sufragerii si buticurile de la colţ de bloc; coboară în stradă, urcă în autobuz, de ajungi să îţi răsune în urechi peste tot pe stradă. Minimalizînd si egalizînd. Pe blondele lui Negru cu păcăliţii lui Gabriel Fatu, pe bâlbâiţii din faţa prompterelor cu cei ce-s filmaţi alunecînd pe stradă. Într-un ritual amuzant bun pentru generic, conţinut şi coadă.

“Nostim” înseamnă să miştocăreşti şi să cârcoteşti. Iar râsul a devenit un răspuns automat. Căci doară cel care râde la urmă e cel care nu ştie de glumă. Seriosul bosumflat. Teribil de analitic şi de alfabetizat. Ce mai, un om de tot râsul… Ar merita să fie luat în bâză şi demascat. Să îl arate de-acum cu degetul tot poporul.

Râsul care mă sperie iese din cutia aceea neostoit sastisită de resentimente şi norme morale mai întâi desfiinţate şi-apoi instituite ad-hoc. Punînd eticheta “mega-kestie, frate!” pe întâmplări inocente, fireşti şi banale.. E râsul atoateştiutor si valorizator.

La televizor totul e plin de umor. Dar lipsit de gentileţe şi de puritate.

*
Se râde atât de mult încât cuvintele mai au un pic şi dispar. Imaginaţi-vă Turnul Babel. Alcătuit din televizoare din care se aud peste tot aceleaşi hohote sugrumate, bubuind până-n înalt.

*

TOP 3 RÂSETE:
1. Un râs literar: “Aici râsetele au în ele sarcasm şi disperare, insolenţă , provocare şi în acelaşi timp deznădejde şi o tristeţe care te înfioară. Nu aşa râde cineva copleşit de fericire” [Klaus Mann – Mefisto]
2. Râsul băşcălios băsescian
3. La Euforia TV a rulat până de curând emisiunea “Inelul cu diamant” în care 10 fete luptau să cucerească un milionar. Ca probă de departajare: proba de umor. O probă în care fetele sunt puse să râdă, artifical şi cronometrat, timp de 2 minute. Pe nepusă masă. Ca să-i demonstreze milionarului că vor fi intotdeauna pregătite să-i aprecieze glumele…
posted by Diana Adela Martin @ 9:59 PM   21 comments
Thursday, June 18, 2009
Frumusete in Era Pixel
Citind confesiunea aceasta a lui Rares Petrisor, mi-am amintit de o stire pe care o vazusem cu ceva timp in urma. Despre un concurs de frumusete feminina. Un concurs destinat avatarurilor feminine, mai exact :) Miss Digital World. Si am compus o scrisoare replica. Pur feminina :)

Apropo, datele Kayei, castigatoarea din 2004, sunt urmatoarele:
ÎNĂLŢIME: 1.65 m
GREUTATE: 55 Kg
NĂSCUTĂ DIN: Maya 4.0, Photoshop; procesor Dual AMD Athlon 1.7-GHz, 1 GB de RAM
MANAGER: Alceu Baptisto
PREMII: Premiul Best Character la Animago Festival în Germania. A fost expusa la In the Future Face Exhibition de la London Science Museum
PERSONALITATE: Nostima si neindemanatica, uneori aroganta
TRĂSĂTURA CHEIE: “Gura ei e sexy, desi putin cam mare”

*

“Sute de fete ne-au scris intrebandu-ne daca le putem ajuta sa devina virtuale” (Franz Cerami, organizatorul primului concurs de frumusete dedicat femeilor virtuale, Miss Digital World)

Domnule Rares!

Femeile nu au disparut. Pur si simplu, s-au transformat...

De cand avatarul meu a preluat o mare parte din preocuparile si indatoririle mele sociale, pot spune ca am scapat de un mare stress. Tehnologia nu e un dusman, nicidecum, domnule Rares. Ne ajuta sa ne simplificam viata si sa nu ne mai batem capul cu sacaitoarele probleme de estetica cu care se confruntau femeile reale de odinioara.

In vremurile de azi, celulita a ajuns sa fie doar o dereglare de pixeli, si nu una hormonala. Sunteti familiarizat, cred, cu puriceii care apareau pe ecranul teelvizorului cand se oprea transmisiunea TV. Ei bine, vergeturile nu sunt decat o atare dereglare tehnica, un exces de puricei albi concentrati unul langa altul; un deficit din pigmentii care redau culoarea pielii, nimic mai grav. Se rezolvă printr-un click de mouse..

Plus ca am acum 15 costume de baie! Si nu mi-a luat decat cateva ore pana sa le am gata desenate.

Mdap.. unii spun ca as avea gura un pic cam mare. Insa de cand am auzit reprosul asta de cateva ori, am grija sa port mereu la mine un chenar mai mic, care ma limiteaza la 200 de caractere pe minut. In viata pe care unii inca o mai numesc reala, mi s-ar fi intors spatele de-ndata, as fi fost evitata si m-as fi gandit: ce nasol..

Domnule Rares, as mai continua sa va scriu, imi place sa polemizez cu dumneavoastra, chiar va consider destul de OK pentru un tip real, insa vedeti dumneavoastra… trebuie sa ma opresc aici, deja cateva degete si-au pierdut realitatea, nu inainte sa va mai spun ca sunt convinsa ca reticenta dumneavoastra isi are originea in ceva ce as numi teama. Da, exact, în teama de perfectiune, in oroarea ca nu cumva sa nu va ridicati la perfectiunea virtualului. Si nu as arunca acest verdict fara sa argumentez in favoarea sa daca nu, oh nu.. nu as incepe sa ma transform toata in pixeli. Numai pixeli. De sus pana jos!

Diana
Balacindu-ma cu Lara Croft într-o piscina cu clabuci de tequila portocalie, de pe una din plajele insorite ale Norvegiei.
posted by Diana Adela Martin @ 2:04 PM   10 comments
Thursday, June 11, 2009
The Chronicle s-a lansat astazi
Rares Petrisor impreuna cu colegii si prietenii sai au lansat astazi o publicatie care merita rasfoita http dupa http. O publicatie pentru care scriu Maria Coman, Michaela Michailov, Alec Balasescu, Narcis Jeler, Catalin Stanescu, Iulian Tanase.

Cand si cand mai scriu si eu. Am inceput cu un jurnal subiectiv al Festivalului de Teatru de la Sibiu, pe care il puteti citi aici si aici. Dar dati mai multe click-uri, articolele interesante se afla in preajma celor scrise de mine. Pe cuvant!
posted by Diana Adela Martin @ 7:46 PM   7 comments
Tuesday, June 09, 2009
Strada crocodililor - Un cadou pt Bruno Schulz :)
„At present we consider the word to be merely a shadow of reality, its reflection. But the reverse would be more accurate: reality is but a shadow of the word” (Bruno Schulz – The Mythologization of Reality)

Strada Crocodililor” e o povestioară lipsită de cuvinte prea dense. De aceea și înfătișează o Stradă a Crocodililor a cărei realitate e imperfectă, fragilă, în construcţie. “Limba noastră nu posedă termeni care să dozeze într-un fel gradul de realitate și să definească densitatea acestei realităţi.

În acest cartier nimic nu se finalizează, nimic nu se definitivează, toate mișcările rămân suspendate” în ilustrate – o fatalitate. O planturoasă brunetă cu acnee pe faţă stârnește pofte, dar cu degetul arată nu-nu. Vânzătorul efeminat de stofe își înfige ultimul ac în carnea unui client, murdărindu-i cu roșu costumul. Iar toate șuruburile, unul dupa altul, cad!

Mă depărtez puţin pentru a observa lipsa de realitate a orașului, gesturile rămase cumva blocate în instantanee. Întrerupte. Înghesuite. Într-un album cu colaje. Mai fac caţiva pași, trecând pe lângă niște prăvălii - Confsrie, Manchura, Kin of Englnd - ale căror uși sunt blocate, dau într-un zid.

Si-uite-așa m-am plimbat toată ziua buna ziua până să ajung să-i găsesc cartierului coperta a patra!

*
Fratii Quai pornesc cu camera după ei să dezlege marea fatalitate a acestui cartier ponosit și ros de la periferie. De la periferia realităţii, acolo unde aerul e subţiat de cuvintele scrise de Bruno cu fonturi prea mici și prea șterse. Făcând acest film fără de cuvinte pentru a crea o altă realitate, dură precum sticla, care să reziste.



posted by Diana Adela Martin @ 12:11 AM   6 comments
Tuesday, June 02, 2009
O istorie despre zgomot si muzica
Îşi aplecară capul încet spre şine pentru a urmări cu coada ochiului sunetele ce îi atrăseseră de pe peron pâna jos acolo, în tunel. 10 oameni care aşteptau într-o dimineaţă obosită şi calma metroul să vină s-au ridicat de pe scaunele lor, şi-au aliniat servietele, şi-au dat jos pardesiile şi le-au pus ordonat, sprijinite de curbura înaltă a scaunului. S-au dus apoi înspre marginea peronului şi s-au lăsat domol in jos. Înspre sunetul ce vine. Şi zâmbind radios s-au culcat.

În acea dimineaţă traficul cu metroul a fost dat peste cap, vă daţi seama. Miile de plângeri ale celor care au întârziat cu duiumul la birou şi sutele de comunicate ale companiilor care au semnalat publicului pierderi inestimabile cauzate de deficitul de personal au condus la noi planuri noi deziderate. "Vă daţi seama cu toţii că acum fiind aprig sesizaţi trebuie luate urgent altfel de masuri pentru a preveni astfel de nedorite incidente inoportunate" era scris în raportul capilor de metrou, xeroxat în zeci de exemplare.

Din ziua ce a urmat a năvălit în subteran o avalanşă de zgomote pentru a astupa muzica. Reclame la televizoare, vânzători ambulanţi strigînd titluri şi preţuri de ziare, poezii compuse de poeţi locali, rugăciuni şi istorii personale. Blesteme înjuraturi şi colinde. Afişe publicitare derulîndu-se foşnitoare şi scări rulante ce se mişcă-n PRAC PRAC. Şi scârnetul roţilor de metrou ca notă finală. Uşi ce se deschid şi îngramadeală generală.

De atunci călătorii au început să meargă andante allegro înainte cât mai repede, pe scurtături atent calculate, împingandu-se eficace unul într-altul, înjurînd batrânul ce coboară prea incet pana cade, unii protejaţi de ipod-uri, iar alţii cu bărbia îndreptată spre piept, înghiontindu-se, dînd din coate. Alert


*


Într-un articol din New York Times, Under Broadway the Subway Hums Bernstein, este o poveste magic-reală despre muzică şi modurile misterioase in care poate apărea. Despre cum poţi trece cu roţile metroului peste o baladă din West Side Story dacă veţi citi articolul, veţi afla ;)
posted by Diana Adela Martin @ 7:16 PM   17 comments
About Me

  • HOMEPAGE
  • d See my complete profile

      Subscribe in a reader

    Enter your email address:

    Delivered by FeedBurner

    Previous Post
    Archives
    Links
    Powered by

    Free Blogger Templates

    BLOGGER

    Personal Blogs - Blog Catalog Blog Directory